"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 31 octombrie 2017: Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuți – Sergiu Flondor

M-am născut în toiul verii (Hochsommer), la 1 august 1930, și mi-am petrecut primii ani ai copilăriei într-o casă de pe strada Iancu Flondor, la numărul 21, una dintre străzile centrale ale Cernăuțiului, cunoscută ca loc de promenadă a intelectualității cernăuțene și denumită în anii imperiului austriac Herren-Grasse, nume sub care era cunoscută și mult timp după Primul Război Mondial. Se spunea că, fiind pe strada Flondor, dacă strigai: Herr Docktor!, toți domnii care se aflau în acel momentu întorceau capul, crezându-se apelați. Am locuit în acea casă până în anul 1937, când familia mea a trebuit să se mute în altă locuință, iar eu am fost „împrumutat” familiei Romanowski de la București, pentru o perioadă care ulterior s-a dovedit a fi de aproape un an (voi depăna mai pe larg amintirile legate de acest episod din copilăria mea în una din următoarele evocări).

Am fost botezat la biserica Sf. Treime din Cupcina, județul Bălți, Basarabia, la 1 octombrie 1932, primind numele: Gheorghie-Serghie-Mircea. au asistat ca nași Victor Andrieș, notar public din Târgul Râșcani, Elena Dobrograeva și Natalia Balasinovici (Victor Andrieș era fratele bunicii noastre din partea tatei, Elena Dobrograeva, prima soție a lui Victor Andrieș, iar Natalia era cea cunoscută de noi sub numele de tante Tala).

De mic copil am dat bătăi de cap părinților mei. Nu voiam, cu niciun chip, să dorm noaptea și nu lăsam nici pe alții să doarmă, manifestându-mă zgomotos prin urlete asurzitoare. Dar tata, inventiv ca de obicei, a găsit o soluție: a legat căruciorul cu o sfoară și făcându-mi vânt până în camera alăturată, îl trăgea încet înapoi; după câteva tururi prin cele două camere, eu mă linișteam și adormeam profund, spre ușurarea celor din casă. Probabil că încă de pe atunci am prins gustul călătoriilor, gust care m-a însoțit toată viața, dar nici până astăzi nu-mi place să mă culc devreme… O altă ispravă care a creat probleme părinților mei a fost încăpățânarea mea de a refuza să mănânc. Au recurs, în cele din urmă, la un șiretlic: au imaginat un „joc” în care mama sau l’omama (bunica) aveau rolul unei păsări care aduce de mâncare puiului său. Eu eram puiul care stătea cu gura căscată în așteptarea hranei, iar „pasărea-mamă”, descriind volute prin aer cu mâna în care ținea furculița sau lingura cu mâncare, dând glas unui „țip, țip, țip” energic, care imita un ciripit, îmi introducea „bucățica” în gură, însoțită de un voios „țip, țip, țip”. De atunci am rămas cu supranumele „Țipi”, de care nu am scăpat decât la maturitate.

Casa de pe strada Flondor numărul 21 avea parter și un etaj cu două intrări. Prima, situată la mijlocul imobilului, era destinată locatarilor, iar a doua, lateral stânga, era o poartă pe unde puteau intra trăsurile, mașinile sau căruțele, mai ales ultimele, care aduceau,  toamna, lemne pentru iarnă. Când deschideai ușa de la intrarea principală, aveai în față un coridor lung ce se termina într-o terasă, care, pe vremea aceea, mi se părea foarte mare. De pe terasă, coborai în curte, iar de aici intrai în grădină, un adevărat parc, dar cu un aer misterios, unde mă jucam cât era ziua de lungă, până când cineva „binevoitor” m-a prevenit că acolo, prin tufișuri, s-ar ascunde un bandit periculos. Atunci, cuprins de frică, o vreme nu am mai pus piciorul în grădină. Dar, aflându-se la noi un văr al mamei, Ionel Andreiciuc, ofițer de cavalerie, acesta m-a luat cu el și ajunși la locul cu pricina a scos sabia și a început să lovească tufișurile, în dreapta și în stânga, demonstrându-mi că nu se afla nimeni acolo. După această intervenție am scăpat de frică și mi-am reluat, cu bucurie, jocul în grădină.

Imediat ce deschideai ușa de la intrare și  te aflai pe coridor, în partea dreaptă era ușa apartamentului nostru, care dădea în camera de zi, o cameră importantă în configurația locuinței. Aici se primeau musafirii, se întrunea familia cu felurite ocazii, periodic se încingeau pasionante partide de taroc sau pocher și chiar jocuri de copii.

Îmi amintesc de acele momente unice, de neuitat. Era în luna noiembrie, când întorcându-ne de la cimitir de ziua morților, la care participase întreaga familie a lui l’omama, au fost invitați cu toții la noi. Eu nu am reținut decât prezența copiilor dintre care se remarcau cele două surori Kaindl: cea mai mare se numea Vera și era o domnișoară de 15 ani, foarte cuminte, pe cea de-a două, mai mică, o chema Kascha și era de vârsta mea. Nu le-am mai revăzut decât peste mai mulți ani, după cel de-al doilea refugiu, la Timișoara. Toți copiii s-au instalat în prima cameră, unde se desfășura un joc foarte frumos și interesant, de curse de cai. Cât era masa de mare, pe toată tăblia, s-a așternut hipodromul, iar fiecare participant a primit câte un căluț de plumb care copia foarte bine originalul. Bănuiesc că jocul aparținea bunicilor și, când mă gândesc că după evenimentele din anii următori s-a pierdut împreună cu alte bunuri la care țineam, mă cuprinde un sentiment ireversibil de tristețe.

 


Cartea Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuți poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: