"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 3 septembrie 2019: Supraviețuitorii – Georgia Hunter

Nu plănuise să rămână treaz toată noaptea. Se gândise să plece de la Grand Duc pe la miezul nopții și să prindă câteva ore de somn în Gara de Nord, înainte ca trenul să-l ducă înapoi la Toulouse.

Acum – aruncă el o privire la ceas – e aproape șase dimineața.

Montmartre are acest efect asupra lui. Atmosfera din cluburile de jazz și din cabarete, precum și entuziasmul grupurilor de parizieni tineri și insolenți, care nu lasă pe nimeni să le strice cheful de distracție – chiar dacă amenințarea războiului plutește în aer -, sunt molipsitoare. Își termină coniacul și se ridică, împotrivindu-se tentației de a rămâne pentru încă un rând – ultimul, firește, pentru că sigur mai este un tren pe care îl poate lua mai târziu. Se gândește însă la scrisoarea îndesată în buzunarul sacoului și simte un nod în gât. Ar trebui să plece. Își pune paltonul, fularul și șapca, spunându-le Adieu amicilor săi, apoi își croiește drum printre mesele clubului – care sunt în jur de douăsprezece – pe jumătate plin de clienți care fumează Gitanes și își leagănă genunchii în ritmul melodiei lui Billie Holiday, Time on My Hands.

În timp ce ușa clubului se închide în urma lui, Addy inspiră adânc, savurând aerul curat de afară. Îl simte în plămâni, rece și proaspăt. Pe Rue Pigalle, gheața a început să se topească și strada pavată cu piatră cubică strălucește – un caleidoscop de nuanțe cenușii sub cerul dimineții de sfârșit de iarnă. Își dă seama că va trebui să meargă repede ca să poată prinde trenul. Când se întoarce, își zărește reflexia în fereastra clubului și zâmbește, mulțumit să constate că tânărul care-l privește prin geam este prezentabil, în ciuda nopții nedormite. Postura lui este semeață. Pantalonii săi, strânși sus în talie, au încă manșetele întoarse și sunt călcați la dungă. Părul lui negru e pieptănat perfect peste cap, fără cărare, așa cum îi place să-l poarte de obicei. Înfășurându-și fularul în jurul gâtului, pornește spre gară.

În alte cartiere ale orașului, bănuiește Addy, străzile sunt tăcute și pustii. Majoritatea magazinelor care au fațadele acoperite cu grilaje metalice nu se vor deschide până la prânz. Unele dintre acestea – ai căror proprietari au fugit la țară – nu se vor mai deschide deloc, după cum anunță afișele din vitrină: FERME INDEFINIMENT. Dar aici, în Montmartre, sâmbăta s-a scurs rapid, transformându-se în duminică, iar străzile sunt vii, pulsează, pline de artiști și dansatori, muzicieni și studenți. Aceștia ies împleticindu-se din cluburi și din cabarete, râzând și comportându-se de parcă nu ar avea nicio grijă pe lume.

Addy își vâră bărbia în gulerul paltonului în timp ce înaintează, ridicând privirea tocmai la timp pentru a evita ciocnirea cu o tânără într-o rochie argintie de lame, care se îndrepta cu pași mari spre el.

 – Excusez-moi, monsieur, îi spune ea zâmbind, în timp ce-l privește îmbujorată pe sub borul unei pălării cu pană galbenă.

“O cântăreață”, își spuse  Addy. Cu o săptămână în urmă, poate că ar fi legat o conversație cu ea.

 – Bonjur, mademoiselle, o salută el cu un gest din cap, după care își continuă drumul.

O aromă de pui fript îi face stomacul să protesteze zgomotos după ce trece de colțul străzii Victor Masse, unde lumea deja a început să se așeze la rând în fața restaurantului nonstop al lui Mitchell.

Prin ușile de sticlă ale restaurantului, vede mai mulți clienți pălăvrăgind deasupra cănilor de cafea aburindă, farfuriile lor fiind pline ochi cu micul dejun în stil american. “Altă dată”, își promite Addy în gând, continuând să meargă spre est, către gară.

Trenul lui Addy abia a plecat când el scoate scrisoarea din buzunarul sacoului. De când a primit-o, cu o zi în urmă, nu a mai putut să se gândească la altceva. Își plimbă degetele pe adresa de retur: Varșovia, nr. 14, Radom, Polonia.

Addy și-o poate imagina perfect pe mama lui – cocoțată pe un scaun, la măsuța ei de scris din lemn de satin, cu un stilou în mână, soarele mângâindu-i rotunjimea obrazului. Mama lui îi lipsește mai mult decât și-a închipuit când a plecat în Franța, părăsind Polonia, cu șase ani în urmă. Avea nouăsprezece ani pe atunci și se gândise mult dacă ar fi trebuit să rămână sau nu în Random, unde ar fi fost lângă familia lui și unde ar fi putut spera să-și facă o carieră în muzică, bazându-se pe compozițiile sale. Compunea încă din adolescență și nu-și putea imagina ceva mai plăcut și mai satisfăcător decât să-și petreacă zilele în fața unei claviaturi, scriindu-și piesele. Mama lui fusese cea care-l îndemnase să se înscrie la prestigiosul Institut Politehnic din Grenoble și, totodată, cea care insistase ca Addy să-l urmeze odată ce fusese admis.

 – Addy, tu ești un inginer înnăscut, îi spusese ea, amintindu-i de vremurile în care, la vârsta de șapte ani, el dezmembrase radioul stricat al familiei sale, împrăștiase piesele acestuia pe masa din sufragerie, după care îl montase la loc, făcându-l ca nou. Nu e atât de ușor să-ți câștigi traiul din muzică, îi spusese ea. Știu că este pasiunea ta. Ai un talent deosebit în acestă privință și ar trebui să-ți urmezi visul. Dar mai întâi, Addy, ar trebui să-ți iei diploma.

Supravietuitorii


Cartea Supraviețuitorii poate fi achiziționată de la:

  • elefant.ro
  • libris.ro
  • cărturești.ro

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: