Fragmentul zilei – 3 septembrie 2020: Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu

Pe 16 martie 1940, Constantin Noica îi scrie prietenului Emil Cioran, aflat la Paris, că dragul lor Nae Ionescu, Profesorul, a murit. În aceeași zi, un fost student, Mircea Vulcănescu, mângâiase pentru ultima oară cu privirea pereții albi ai casei de la Băneasa a Profesorului, clavirul amuțit, biblioteca și unicul tablou, o reproducere după El Greco, sau poate un original, masa lui de lucru pe care, cu câteva ore înainte, se mai aflase încă bustul în bronz al uneia dintre femeile iubite. Trupul neînsuflețit era întins pe pat, într‑o odaie de o austeritate monahală. În tăcerea apăsătoare, atmosfera casei se dezacordează ca un instrument muzical scos din uz, obiectele se înstrăinează unele de altele și de cel care păruse până atunci să le împrumute tumultul propriei vieți. Un întreg univers, închegat parcă printr‑un număr senzațional de iluzionism, se destramă. Vulcănescu e cuprins de o ciudată neliniște: va ști, oare, vreodată adevărul despre acest om?

A doua zi are loc înmormântarea. În scrisoarea către Cioran, Noica se cutremură la gândul că, de acum încolo, generația lor rămâne a nimănui, că se încheie o epocă și ia sfârșit o uluitoare aventură a spiritului, în istoria atât de fragilă a culturii românești. Noica nu se numărase printre preferații lui Nae Ionescu, dar, în ultimul timp, îl vizitase săptămânal, adesea împreună cu Vulcănescu, și avusese ocazia să‑l cunoască mai bine și ca om, nu numai ca autor de articole de presă și profesor care înflăcăra tineretul. Ajunsese la concluzia celuilalt discipol credincios, Mircea Eliade: destinul de practicant, și nu de simplu interpret al filozofiei, dominase și justificase toate gesturile, oricât de scandaloase, ale acestui om. Se zvonea chiar că, precum Socrate, Profesorul ar fi murit otrăvit.

„L‑am auzit înjurând și era mare“, îi scrie Noica lui Cioran. „L‑am văzut vulgar, poate voit vulgar, l‑am auzit repetându‑se, jignind, bârfind și era tot mare. Atingi limitele oricărui om atunci când îl vezi râzând cu hohote, dar veselia lui extraordinară în fața anecdotelor răsuflate ale lui Mircea V. îl lăsa intact. E singurul om a cărui mască mortuară aș voi‑o. E singurul om care mi‑a dat în viață sentimentul legendarului.“

Cu trecerea timpului, ieșit de mult de sub vraja maestrului, Noica îl va încadra în condiția lăutărească a culturii, privindu‑l ca pe un lăutar superior, inegalabil, dar lipsit de viziunea și creativitatea marilor spirite ale culturii, un maestru al vorbelor meșteșugite.

Luciditatea maturității nu reușește însă să‑i stingă lui Noica admirația față de replici, atitudini și situații devenite, în grupul discipolilor, cu adevărat legendare. Nae Ionescu îi întrebase cândva pe studenții lui favoriți despre ce să mai vorbească la următorul curs de metafizică. Cioran îi sugerase să vorbească despre plictiseală. Nae, cum îi plăcea să i se spună, făcuse întocmai: ținuse, cu nemaipomenită virtuozitate, o lecție despre plictiseală, în cadrul cursului dedicat misticii și transcendenței. Cu altă ocazie, tot la sugestia lui Cioran, improvizase un curs despre îngeri.

Apoi, îl luase deoparte ca să‑i spună că, în timp ce vorbea despre îngeri, se gândea, de fapt, la funcția de șef al Siguranței, care tocmai îi fusese propusă.

Nu‑i spusese chiar tot. Făcuse o glumă prin care își invita tânărul admirator să și‑l închipuie transferându‑și autoritatea de la Universitate în politica ordinii publice. Iată un Socrate care cumpănește dacă să devină sau nu șeful poliției! Iată hazul, surprizele și paradoxul realului! va fi gândit tânărul Cioran, căutând analogii în viețile misticilor și ale filozofilor celebri. Dar Profesorul avea motive să fie intrigat de propunere. El însuși era fiul unui funcționar public, comisar și director al poliției din Brăila sfârșitului de secol XIX.

Orașul, port la Dunăre cu statut de localitate scutită de taxe vamale, înflorea. Fusese iluminat cu lămpi de petrol, apoi cu becuri electrice, avea două bănci, cu nenumărate filiale care ofereau credite agricole, bursă de mărfuri, o fabrică de bere, alta de ciment, cale ferată, câteva tipografii, farmacie, școli publice, parcuri, teatru, viceconsulate occidentale, agenții străine de vapoare, mori cu aburi, hanuri frecventate de o lume pestriță, de la negustori greci, armeni, evrei, italieni la ofițeri prusaci și moșieri locali, de la funcționari publici la scriitori, de la bandiți intrați în folclor la marinari de cursă lungă.

În docurile portului fuseseră construite un bazin portuar, silozuri pentru cereale, rezervoare de petrol, un șantier naval. Iar în obor – cel mai însemnat târg de cereale și struguri din țară – veneau țărani din toate județele apropiate să‑și vândă marfa. După Rusia și Statele Unite, România era al treilea mare exportator de grâne al lumii.

Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.

Perspectiva de a deveni șef al Siguranței în România Mare din secolul următor va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului despre tatăl lui, fost șef al poliției, în timp ce studenților le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile și începătoriile îngerești.

În primii ani ai copilăriei, familia o dusese încă bine, iar copiii aveau guvernantă italiancă și își petreceau vacanțele pe moșia rudelor materne din familia Apostolu. Tatăl lor, „mare și domol“, era un „rob al trebii lui“, om de ispravă, dar aprig la mânie, „capabil de încordări năprasnice“. Moartea prematură a lui Cristache Ionescu, din pricina unei nefrite cronice pe care fiul lui Nicu o va moșteni, lăsase familia înglodată în datorii. Iar funeraliile, expunerea trupului neînsuflețit, priveghiul, prezența rudelor în doliu, suspinele, bocetele, mirosul lumânărilor, zgomotul înfundat al pământului aruncat în groapă se însoțeau în amintire cu o idee întunecată despre misterul încărcat de spaimă al morții. Greutățile și singurătatea adolescenței îl vor face să spună mai târziu că a trăit „toate mizeriile vieții la vremea când alții abia făceau ochi pentru lume“, dar și că se simțea „reprezentativ“ pentru
neamul lui.

Seducătorul Domn Nae

 


Cartea Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,8 rating based on 100 ratings (all editions)

ISBN-10: 973506801X
ISBN-13: 9789735068011
Goodreads: 53250356

Author(s): Publisher: Humanitas
Published: 4//2020

Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârșitul secolului XIX devine în anii României Mari maestrul unei generații strălucite de gânditori și scriitori a căror faimă va depăși granițele țării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariția lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic și teritorial are efectul unei mutații de destin.
Îi place să i se spună Nae. Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelep-ciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase.
Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă.
Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale.

La 130 de ani de la nașterea lui Nae Ionescu, această carte-portret este o incursiune pasionantă în aventura unei vieți care nu și-a epuizat niciodată misterele.
 


Fragmentul zilei – 3 septembrie 2020: Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.