Fragmentul zilei – 30 iulie 2019: Gavroche și Cosette – Victor Hugo

Odinioară, cu mai bine de o sută de ani în urmă, Parisul era tot atât de plin de copii vagabonzi, ca pădurea de păsărele. Păsărelele se cheamă vrăbii, iar copiii, ștrengari.

Acești băiețandri, în vârstă de șapte până la doisprezece ani, trăiau de obicei în grupuri. Părinții lor, istoviți de sărăcie și munci grele, nu puteau și, uneori, nici nu voiau să le poarte de grijă. Dar ștrengarii nu-și pierdeau curajul. Erau zile când nu mâncau mai nimic, dar nu era seară să nu se furișeze, dacă aveau poftă, la teatru. Uneori nu aveau cu ce să se îmbrace, nici ce să-și pună în picioare, și nici unde să se adăpostească măcar. Zile întregi hoinăreau pe străzile orașului și înnoptau pe unde se nimerea. De la tații lor sau frații mai mari aveau câte un palton vechi și jerpelit, care li se târa pe pământ. Pe cap purtau câte o pălărie învechită de vreme multă, cine știe a cui, care le aluneca ștrengărește pe nas.

Ca să fii primit printre micii vagabonzi parizieni trebuia să ai merite însemnate. De pildă, unul dintre ei se bucura de o deosebită cinste pentru că văzuse cu puțin timp în urmă un om căzând de pe turnul cel mai înalt al unei biserici, un altul, fiindcă fusese de față când se răsturnase chiar în fața lui o diligență, al treilea, deoarece cunoștea un soldat care fusese cât p-aci să scoată cu baioneta ochiul unui domn de vază al urbei.

Prețuiau mult pumnii zdraveni. Ștrengarului îi plăcea să-și dea  ifose: „Uită-te, numai, cât îs de voinic!” Acel căruia i se întâmpla să se taie „până la os” era socotit erou. Îi invidiau grozav pe stângaci, iar șașiii aveau mare trecere.

Ștrengarii se încăierau necontenit cu vardiștii care organizau noaptea razii pentru prinderea micilor vagabonzi. Iată de ce fiecare ștrengar știa cum arată la față și cum se numesc toți vardiștii. El știa pe de rost obiceiurile lor și găsise pentru fiecare câte o poreclă: „Ăla e Trădătorul, ăla e Afurisitul, ăstălalt e Namila și ălălalt e Caraghiosul; ăsta-și închipui că Pont Neuf e numai al lui și nu lasă <<lumea>> să se plimbe pe marginea podului, dincolo de parapet, iar ăstuilalt îi place <<să tragă oamenii de urechi>>…”

Ștrengarul parizian era uneori cuviincios, alteori, însă, era nespus de obraznic. Avea dinți stricați, pentru că mânca puțin și prost, dar avea ochi frumoși și limpezi, pentru că era deștept.

Pe străzile Parisului de atunci, și mai adesea pe Boulevard du Temple, puteai întâlni un băiat de vreo unsprezece-doisprezece ani, care era adevărata întruchipare a ștrengarului din acele vremuri. Purta pantaloni lungi, bărbătești, și o bluză femeiască. De multe ori, nici pantalonii nu-i avea de la taică-său și nici bluza de la maică-sa. Niște oameni străini îl îmbrăcaseră, de milă, în aceste zdrențe. Totuși, băiatul avea și tată, și mamă. Taică-său, însă, nu-i purta de grijă, iar maică-sa nu-l mai iubea; astfel, pe drept cuvânt, putea fi socotit orfan.

Se simțea în largul lui numai pe stradă. Era un băiat palid și bolnăvicios, dar isteț, îndemânatic, zglobiu și tare glumeț.

Nu stătea niciodată într-un loc. Tot timpul hoinărea pe străzi cântând, scormonea prin canalele de scurgere, șterpelea pe ici, pe colo, cu haz și îndemânare, așa cum fac pisicile sau vrăbiile, râdea când i se spunea ștrengar și se mânia când i se spunea haimana.

N-avea nici casă, nici masă, nici pe cineva care să-l iubească și să-l mângâie, dar lui nu-i păsa, se obișnuise cu viața asta. Și cu toate că era atât de părăsit, uneori îi mai trecea prin minte: „Ia să mă duc s-o văd pe mama!”. Pleca atunci din locurile cunoscute, cu piețe și bulevarde zgomotoase, cobora pe chei, trecea podurile și, în cele din urmă, ajungea în mahalalele oamenilor nevoiași ai Parisului.

Acolo, într-o cocioabă dărăpănată, trăia familia acestui băiat zglobiu. Găsea aici numai amărăciune, sărăcie cruntă, mizerie și, ceea e era mai trist, nici măcar un zâmbet de bun sosit. Vatra era rece și reci erau și inimile semenilor lui.

Când intra, îl întrebau: „De unde vii?. „De pe stradă!” răspundea el.

Când pleca, îl întrebau: „Unde te duci?”. „Pe stradă”, răspundea el.

Iar maică-sa, cu răceală în glas, îi striga în urmă: „Și ce mai cauți pe aici?”.

Copilul trăia lipsit de dragoste, de afecțiune și de îngrijire, ca ierburile gălbejite care cresc prin pivnițe. Nu suferea, însă, din această pricină și nu învinuia pe nimeni. De-altminteri, nici nu știa cum ar fi trebuit să fie cu adevărat un tată și o mamă. Nu cunoscuse căldura ocrotitoare a părinților, și nici iubirea de frate sau de soră.

Acolo, în stradă, adică pe Boulevard du Temple, acest ștrengar fusese poreclit Gavroche.

Gavroche Si Cosette


Cartea Gavroche și Cosette poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

Fragmentul zilei – 30 iulie 2019: Gavroche și Cosette – Victor Hugo

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii