"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 30 noiembrie 2017: Marșul lui Radetzky – Joseph Roth

Doctorul Demant se ridică, începu să se plimbe prin bucătărie, zăbovi în fața portretului Comandantului Suprem, se porni să numere urmele negre ale muștelor de pe tunica împăratului, își întrerupse această ocupație prostească, se apropie de Carl Joseph, puse ușurel mâna pe umerii zguduiți de plâns ai acestuia și își plecă ochelarii scânteietori peste părul castaniu al sublocotenentului. El, înțeleptul doctor Demant, încheiase socotelile cu lumea, își trimisese soția la tatăl ei, la Viena, dăduse concediu ordonanței, își încuiase locuința… Încă din ziua acelei nefericite afaceri, închiriase o cameră la hotelul Ursul-de-Aur. Era gata. De când începuse să bea rachiul cu care nu era obișnuit, îi fusese chiar cu putință să deslușească în acest duel absurd un fel de tâlc tainic, să-și dorească moartea ca pe un epilog legitim al unei cariere ratate, ba să și intuiască licărul lumii celeilalte, în care crezuse dintotdeauna. Cu mult înainte de primejdia care-l pândea acum, se împrietenise doar cu mormintele și cu morții. Uitată era dragostea puerilă pentru soție. Gelozia, doar cu câteva săptămâni în urmă o arsură dureroasă în adâncul inimii, nu mai era decât o grămăjoară rece de scrum. Testamentul pe care tocmai îl scrisese, adresat colonelului, zăcea în buzunarul hainei. Nu avea nimic de lăsat, prea puțini erau oamenii la care să se gândească, așa că nu uitase nici cel mai mic lucru. Alcoolul îi ușura zbuciumul, numai așteptarea îl făcea nerăbdător. Șapte și douăzeci, ora care de atâtea zile frământa creierul tuturor camarazilor săi, îi răsuna în minte ca un clopoțel de argint. Pentru prima oară de când îmbrăcase uniforma, se simțea ușor, tare și curajos. Gusta apropierea morții așa cum un convalescent se bucură de apropierea vieții. Își încheiase toate socotelile. Era gata!

Stătea acum din nou, miop și neajutorat ca totdeauna, în fața tânărului său prieten. Da, mai existau tinerețe și prietenie și lacrimi vărsate pentru el.

Simți deodată nostalgia vieții lui meschine, a garnizoanei dezgustătoare, a uniformei detestate, a plictiselii vizitelor medicale, a duhorii soldaților înghesuiți și despuiați, a injecțiilor serbede, a mirosului de acid fenic din spital, a toanelor insuportabile ale soției, a strâmtorii ocrotitoare din locuință, a incolorelor zile de săptămână, a duminicilor anoste, a chinuitoarelor ore de călărie, a manevrelor tâmpite și a propriei amărăciuni din cauza unei existențe atât de cenușii. Prin sughițurile de plâns și suspinele sublocotenentului răzbea spre dânsul chemarea poruncitoare a acestui pământ viu și, în timp ce doctorul cauta cuvinte pentru a-l potoli pe Trotta, un simțămând de milă îi covârși inima și îi aprinse dragostea cu mii de văpăi. Rămăsese mult în urmă acea apatie în care îl cufundaseră ultimele zile.

Și iată că răsunară trei lovituri dure ale ornicului din perete. Trotta se liniști dintr-odată. Mai stăruia vibrația celor trei sunete, pierzându-se cu încetul în susurul lămpii.

Sublocotenentul începu cu voce calmă:

 – Dac-ai ști cât de idioată e toată povestea asta! Taittinger mă plictisește, ca pe noi toți de altfel. Îi spun în seara aceea în fața teatrului că am un rendez-vous. Apoi vine soția ta singură și eu trebuie s-o însoțesc. Și tocmai când treceam pe lângă cazinou, ies ei cu toții în stradă.

Doctorul își retrase mâinile de pe umerii lui Trotta și reîncepu să se plimbe prin încăpere. Călca aproape fără zgomot, cu pași domoli și pânditori.

 – Trebuie să-ți mai spun ceva, urmă sublocotenentul. Imediat am presimțit că o să se întâmple ceva neplăcut. Abia dacă am mai putut spune doamnei un cuvânt amabil. Și cum mă oprisem în fața grădiniței voastre – mai ardea felinarul, îmi amintesc și-acum – ți-am putut zări deslușit urmele pașilor în zăpadă, de la portiță până-n fața intrării, și atunci mi-a trecut prin cap o idee năstrușnică, nebunească…

 – Da? făcu doctorul și se opri din mers.

– O idee caraghioasă: mi-am zis un moment că urmele pașilor tăi sunt ca niște paznici, nu știu cum să spun, se uitau din zăpadă în sus spre noi, spre soția ta și spre mine.

Doctorul Demant se așeză, se uită țintă la Trotta și rosti iar:

 – Poate că o iubești pe soția mea și nici nu știi?

 – N-am nici o vină în toată povestea asta! se apără Trotta.

 – Nu, n-ai nici o vină! întări medicul.

 – Dar întotdeauna se întâmplă așa încât să par vinovat! exclamă Carl Joseph. Tu știi, ți-am povestit doar cum a fost cu doamna Slama. Tăcu un răstimp. Apoi șopti: Mi-e frică, mi-e frică oriunde mă aflu!


Cartea Marșul lui Radetzky poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: