Fragmentul zilei – 30 noiembrie 2020: Wolf Hollow – Lauren Wolk

Totul a început cu pușculița din porțelan de la mătușa Lily. Mi‑o făcuse cadou de Crăciun, pe când aveam cinci ani.

Mama a fost cea care a descoperit că lipsește.

 – Ţi‑ai ascuns pușculița, Annabelle?

Tocmai freca dușumelele din camera mea, iar eu îmi puneam la loc îmbrăcămintea de vară. Nu‑i va fi fost greu să observe lipsa pușculiței, dat fiind că în dormitorul meu nu se mai găsea nimic altceva, în afară de mobilă, ferestre, un pieptăn, o perie și o carte pe noptieră.

 – Nu e nevoie să le ascunzi. Doar nu îți ia nimeni lucrurile.

Stătea în patru labe, legănându‑se din tot corpul în timp ce freca de zor. Rar îmi era dat să văd tălpile pantofilor ei negri de lucru.

M‑am bucurat că nu‑mi putea vedea chipul. Împătuream o rochie de mers la biserică, poate prea roz, care speram că‑mi va rămâne mică până în primăvara următoare, și, cu ochii minții, îmi vedeam obrajii colorându‑se în aceeași nuanță oribilă.

După ce mă întorsesem de la școală, zgâlțâisem pușculița ca să scot un penny și, din greșeală, o scăpasem pe jos. Se spărsese, firește, împrăștiind monedele pe care le strângeam de ani de zile și care probabil că însumau deja vreo zece dolari. Îngropasem cioburile de porțelan în spatele grădiniței de legume și adunasem monedele într‑o batistă veche, căreia îi legasem colțurile și pe care o pitisem într‑un bocanc de iarnă de sub pat, dimpreună cu dolarul de argint pe care mi‑l dăruise bunicul, din colecția personală, cu ocazia ultimei mele zile de naștere.

Nu pusesem dolarul cu pricina în pușculiță, fiindcă nu îl consideram o monedă obișnuită. În ochii mei era mai degrabă o medalie pe care nădăjduiam s‑o port într‑o bună zi, așa de frumoasă era femeia înfățișată pe el, o siluetă serioasă și impunătoare, purtând o coroană în colțuri.

Şi am decis că mai bucuroasă m‑aș lipsi de un penny, poate chiar de mai mulți, decât să îi dau dolarul de argint nesuferitei care mă aștepta pe cărarea spre Wolf Hollow.

Drumul zilnic spre școală, făcut împreună cu frații mei – Henry, de nouă ani, și James, de șapte – trecea printr‑o vâlcea, numită Wolf Hollow. Şi exact acolo îmi spusese Betty – o fire dură, mai mare decât mine și ca statură, și ca vârstă – că mă așteaptă.

Betty era de la oraș și fusese trimisă de ai ei să locuiască la bunici, soții Glengarry. Aceștia își aveau casa pe malurile pârâului Raccoon, aproape de capătul drumeagului care ducea la ferma noastră. Venise la școala noastră în urmă cu trei săptămâni, și de‑atunci îi știam de frică.

Se șoptea că Betty fusese trimisă la țară pentru că era incorigibilă, un cuvânt pe care a trebuit să‑l caut în dicționarul cel mare al școlii. Nu știam dacă viața la țară, alături de bunici, trebuia să fie un tratament sau o pedeapsă pentru Betty, însă, oricum ar fi stat lucrurile, nu mi se părea deloc corect ca noi, cei care nu greșiserăm cu nimic, să ispășim atât de crunt.

S‑a prezentat la școală într‑o bună dimineață, fără surle și trâmbițe, dar și fără vreo explicație. Eram deja patruzeci în clasă, mult peste capacitatea micuței clădiri, așa că eram nevoiți să ne înghesuim în bănci, doi elevi împărțind locul pentru unul singur, făcând socoteli și scriind pe același pupitru înclinat și zgâriat, ținându‑și cărțile într‑o singură despărțitură de sub capac.

În ce mă privea, situația era mai puțin supărătoare, pentru că împărțeam locul cu prietena mea, Ruth, o fată cu buze roșii, obraji palizi și păr negru, care purta întotdeauna rochii călcate impecabil. Ruth iubea cărțile, marea noastră pasiune comună fiind lectura. În plus eram amândouă slabe și ne spălam regulat (lucru care nu era valabil pentru toți elevii de la Şcoala Wolf Hollow), așa că nu ne deranja să stăm înghesuite în bancă.

În ziua cu pricina, Betty a intrat în clasă și a rămas în picioare lângă ușă. Profesoara noastră, doamna Taylor, a întâmpinat‑o cu „Bună dimineața“, dar fata a încrucișat brațele și nu a răspuns la salut.

 – Copii, ea este Betty Glengarry, ne‑a zis doamna Taylor, un nume care mie îmi părea desprins dintr‑un cântec.

Se cuvenea să dăm și noi bună dimineața, așa că am salutat‑o în cor. Betty ne‑a privit fără o vorbă.

 – Suntem puțin cam înghesuiți, Betty, dar se găsește un loc și pentru tine. Agață‑ți în cuier haina și pachetul cu mâncare.

Am urmărit în tăcere să vedem unde o va așeza doamna Taylor pe noua colegă, dar până să apuce ea să‑i arate un loc, o fetișcană subțirică, pe nume Laura, mirosind de bună seamă cum stau lucrurile, și‑a strâns la iuțeală cărțile și s‑a tras lângă prietena ei, Emily, eliberând astfel un pupitru.

Acesta a devenit pupitrul lui Betty. Era chiar în fața celui pe care‑l împărțeam cu Ruth, destul de aproape ca, peste numai câteva zile, să mă trezesc cu scuipat în păr și mici pete roșii pe picioare, acolo unde Betty mă înțepase cu creionul. Situația nu mă încânta deloc, dar măcar eram fericită că mă alesese pe mine drept țintă, ignorând‑o pe Ruth, care era mai micuță decât mine și mai delicată. În plus, aveam doi frați de la care îndurasem lucruri și mai rele, spre deosebire de Ruth, care era singură la părinți. Am înfruntat timp de o săptămână aceste mici atacuri, convinsă că ele se vor rări și vor înceta.

Dacă am fi fost într‑o altfel de școală, poate că lucrurile nu ar fi trecut neobservate de la catedră, însă doamna Taylor nu avea încotro și trebuia să creadă că nimic din ce se petrecea în spatele ei nu era demn de atenție.

Cum era singura profesoară, scaunele așezate ciopor în fața tablei erau ocupate de elevii din clasa care avea lecție în momentul respectiv, în vreme ce restul stăteau în bănci și își făceau exercițiile, așteptând să le vină rândul.

Unii băieți mai mari dormeau aproape toată ziua. Când se deșteptau ca să treacă pe scaunele de la tablă, o priveau pe doamna Taylor cu un asemenea dispreț, încât am avut întotdeauna impresia că lecțiile lor erau mai scurte decât ar fi trebuit. Erau cu toții flăcăi zdraveni, de mare ajutor la fermele părinților, dar care nu vedeau rostul unei școli unde nu învățau nici să semene, nici să culeagă, nici să pască turmele. Şi care știau că, dacă războiul va continua și după ce vor mai crește, școala nu le va fi de niciun folos împotriva nemților. Calitatea de fermier sau crescător de vite care hrănește soldații de pe front i‑ar fi putut salva de recrutare, sau le‑ar fi dat forța fizică necesară în luptă, lucruri de care școala nu era capabilă.

Totuși, muncile care îi așteptau în lunile reci de iarnă erau grele și anoste: aveam de reparat garduri, acoperișuri de hambar și roți de căruță. Astfel că, dacă aveau de ales între a moțăi toată ziua, hârjonindu‑se, în pauze, cu alți flăcăi, și a trudi în vântul înghețat, băieții alegeau, de regulă, școala. Dacă îi lăsau și tații lor.

Dar în octombrie, când a venit Betty, zilele erau încă destul de calde, așa că băieții teribili de care vă vorbesc nu prea dădeau pe la școală. Dacă n‑ar fi fost ea, am fi avut liniște în clasă, cel puțin până în noiembrie, când s‑a dezlănțuit vârtejul, iar eu am fost obligată să‑mi înșir pomelnicul de minciuni.

 

Wolf Hollow

 


Cartea Wolf Hollow poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 

Fragmentul zilei – 30 noiembrie 2020: Wolf Hollow – Lauren Wolk

Alte titluri Arthur.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii