"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 5 august 2020: Valsul de adio – Milan Kundera

Începe toamna – coroanele copacilor se îngălbenesc, se înroșesc, ruginesc; mica stațiune balneoclimaterică, așezată într-o vale fermecătoare, pare asediată de flăcări. De-a lungul colonadei mișună femei, aplecându-se, când una, când alta, deasupra izvoarelor. Femei ce nu pot avea copii, nutrind însă speranța că în această stațiune vor dobândi fecunditatea.

Printre pacienți, bărbați sunt mult mai puțini, dar sunt, întrucât se spune că – pe lângă miracolele sale ginecologice – această stațiune ar mai avea darul să întărească și inimile. Totuși, la un pacient sunt aici două paciente, fapt ce o scoate din răbdări pe tânăra asistentă medicală Ružena, care lucrează la bazinul afectat tratamentului doamnelor sterile!

Aici s-a născut, aici trăiesc părinții ei – va izbuti ea oare să scape vreodată din această localitate care abundă în atât de multe femei?

E luni, și programul de lucru se apropie de sfârșit. Mai are să împacheteze în cearșafuri ultimele grăsane, să le întindă pe paturi, să le șteargă obrajii și, în acest timp, să le zâmbească profesional.

 – Îi telefonezi, nu-i așa? i se adresează colegele de serviciu; una, o durdulie de patruzeci de ani, cealaltă, mai tânără și uscățivă.

 – De ce nu? le răspunde Růžena.

 – Fără teamă, o încurajează mai vârstnica, luând-o de braț și conducând-o în spatele cabinei, unde asistentele medicale își au un dulăpior, o măsuță și un aparat telefonic.

 – Ar fi bine să-l suni acasă, intervine, cu răutate, uscățiva, și toate trei izbucnesc într-un hohot de râs zgomotos.

 – Nu-i știu decât numărul de la teatru, spune Růžena, când râsul amuți.

A fost o convorbire îngrozitoare. De îndată ce-i auzi vocea în receptor, se înspăimântă.

S-a temut întotdeauna de femei, în ciuda faptului că nici una nu-l credea, considerând afirmația lui drept o glumă ce frizează cochetăria.

 – Ce mai faci? o întrebă.

 – Nu prea bine! îi răspunse.

 – Cum așa?

 – Aș avea nevoie să stau de vorbă cu tine, îi spuse pe un ton patetic.

Era exact acel ton patetic pe care-l aștepta, cu groază, de mai mulți ani.

 – Da, spuse cu voce sugrumată de emoție.

 – Aș avea mare nevoie să stau de vorbă cu tine, repetă ea pe același ton.

 – Dar ce s-a întâmplat?

 – Nu mai sunt așa cum m-ai cunoscut. Sunt alta.

I se puse un nod în gât. Abia după un timp, izbuti să se facă din nou auzit:

 – Cum așa?

 – Au trecut șase săptămâni de când trebuia să-mi vină…

 – S-ar putea să fie doar o întârziere, rosti el anevoie. Se întâmplă uneori, dar asta nu înseamnă nimic…

 – Nu, nu, de data asta e așa…

 – Cu neputință. Absolut cu neputință. Și, în orice caz, nu poate fi din vina mea.

 – Dar ce-ți închipui tu despre mine?! ripostă, jignită.

Se temea s-o jignească, fiindcă, în general, îi era frică de ea.

 – Nu, nu vreau să te jignesc, e o prostie, în fond ce motiv aș avea să te jignesc; îți spun doar atât, că nu putea să se întâmple cu mine, că nu trebuie să-ți fie teamă de nimic, pentru că, fiziologic e, pur și simplu, cu neputință, pricepi, cu neputință!

 – Bine, în cazul ăsta, nu te supăra și iartă-mă, te rog, că te-am deranjat, îi replică, profund jignită.

 – Nu, nu, nu, strigă el, de teamă să nu lase receptorul în furcă. E foarte bine că m-ai chemat! Firește, sunt gata să te ajut. Totul se poate aranja.

 – Cum adică, aranja?

 Rămase descumpănit. Nu se încumeta să spună lucrurilor pe nume.

 – Păi, așa… să aranjăm într-un fel.

 – Știu ce-ți trece prin minte. Pe asta să nu contezi. Scoate-ți din cap acest gând. De-ar fi să-mi distrug viața, așa ceva nu fac, să fie clar.

Îl trecură din nou fiorii groazei, dar, de data asta, porni el la atac, cu o ușoară sfială în glas.

 – Și-atunci de ce m-ai chemat, de vreme ce nu vrei să stăm de vorbă? Vrei să te sfătuiești cu mine ori ai luat o decizie definitivă?

 – Vreau să mă sfătuiesc cu tine.

 – Bine, atunci o să vin să te văd.

 – Când?

 – Te anunț eu.

 – Bine.

 – Deci, deocamdată, numai bine și pe curând…

 – Pe curând.

Așeză receptorul în furcă și se întoarse în mica sală de teatru unde îl aștepta formația lui.

 – Domnilor, repetiția s-a terminat pe ziua de azi. Eu, unul, nu mai pot.

Când lăsă receptorul în furcă, era aprinsă la față, de atâta tulburare. O jignise felul în care reacționase Klima la comunicarea ei. De fapt, se simțea jignită de mai multă vreme.

Se cunoscuseră cu două luni în urmă, când celebrul trompetist concertase în stațiune cu orchestra sa. După concert a urmat un chef la care a fost invitată și ea. Trompetistul o remarcase și, preferând-o celorlalte, petrecuseră restul nopții împreună.

De atunci nu i-a mai dat nici un semn. Îi trimisese două ilustrate cu salutări, dar nu primise nici un răspuns. O dată, în trecere prin Capitală, i-a telefonat la teatrul unde, potrivit informațiilor ei, celebrul trompetist repeta cu formația sa. Persoana care i-a răspuns i-a cerut să se prezinte, spunându-i apoi că se duce să-l caute pe Klima. Peste puțin timp reveni și-i spuse că repetiția s-a terminat și trompetistul plecase. I-a dat atunci prin minte că se ferește de ea, și ura îi spori cu atât mai mult cu cât începuse să aibă temeri în legătură cu sarcina ei.

 – Chipurile, fiziologic, e cu neputință. Ce frumos sună, nu-i așa? Fiziologic e cu neputință! Sunt curioasă ce-o să spună când s-o naște copilul!

Cele două colege o aprobau cu înfrigurare. Din ziua în care le adusese la cunoștință (în sala înțesată de aburi a stabilimentului) că trăise în noaptea precedentă clipe de nedescris cu celebrul bărbat, trompetistul devenise pe loc un bun al tuturor colegelor ei. Fantoma lui era mereu cu ele în pavilionul unde lucrau cu schimbul și ori de câte ori era pomenit pe undeva numele lui își zâmbeau cu înțeles, de parcă ar fi vorba despre un personaj pe care-l cunoșteau în cea mai strictă intimitate. Și când aflară că Růžena rămăsese însărcinată, se simțiră copleșite de o tainică bucurie, căci din clipa aceea el era integrat fizic, odată cu ele, în profunzimile trupului colegei lor.

 – Ei, hai fetițo, gata, liniștește-te, îi spuse planturoasa cvadragenară, bătând-o prietenește pe umăr, și, deschizând la iuțeală o revistă ilustrată, slinoasă și mototolită, se grăbi să adauge: uite, am găsit ceva pentru tine! Ce zici?…

Contemplau toate trei fotografia unei tinere și frumoase brunete, postată elegant pe o estradă, cu microfonul la gură.

Růžena se străduia să-și citească destinul din cei câțiva centimetri pătrați.

 – Nu știam că e atât de frumoasă, spuse cu îngrijorare în glas.

 – Fugi de-aici, fetițo, o liniști râzând durdulia cvadragenară. Asta-i o poză de acum zece ani. Sunt amândoi de aceeași vârstă. Femeia asta nici nu se compară cu tine!

Valsul De Adio


Cartea Valsul de adio poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,9 rating based on 12.573 ratings (all editions)

ISBN-10: 606779697X
ISBN-13: 9786067796971
Goodreads: 54660493

Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 7//2020

„Primul roman al lui Milan Kundera publicat după stabilirea în Franţa, în 1975, este o scriere la fel de «muzicală» pe cât o indică titlul şi pe cât cititorul, familiarizat deja cu lucrările marelui scriitor de origine cehă, se aşteaptă să fie. Personajul principal spune «adio» atât ţării sale, căreia îi sunt consacrate, de fapt, toate gândurile lui, cât şi iluziilor sale politice din tinereţe. Şi, în ciuda graţiei şi muzicalităţii sale, din romanul lui Kundera emană întreaga amărăciune, tristeţe şi luciditate a cuiva care ştie că «la intervale rare istoria supune umanitatea la încercări» şi că «acelor încercări nimeni nu le rezistă». Una dintre aceste încercări este utopia distrugătoare care i-a bântuit ţara. Iubiri frivole, ură, delaţiune, vinovăţie, răspundere, întrebări şi răspunsuri pasionante privitoare la condiţia umană şi la «ismele» pe care din când în când, criminal, umanitatea le îmbrăţişează se împletesc în această carte, una dintre cele mai dense epic şi ideatic ale celebrului romancier. Cititorul român are prilejul să intre într-o lume în chip straniu cunoscută, deşi aproape uitată, pe care, lipsită de vehemenţă şi încrâncenare, ironia strălucitului romancier o transformă într-una palpitantă, debordând de viaţă, idei şi tandreţe. — ALAIN FINKIELKRAUT
 


Fragmentul zilei – 5 august 2020: Valsul de adio – Milan Kundera

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: