"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 5 februarie 2020: Toți copiii librăresei – Veronica D. Niculescu

Din ușă, tanti Mimi o țintuiește cu privirea, fiindcă iar a plecat din salon fără papuci.

 – Da, bâiguie Diana, dar pe asistentă sinceritatea n‑o mulțumește deloc.

 – Marș la salon și treci în pat, că dacă te vede domnul Georgescu așa…

Diana nu‑l cunoaște pe domnul Georgescu. Aude și tot aude de el de când e aici, dar de cunoscut nu‑l cunoaște. Domnul Georgescu nu se numără printre mulții domni din viața ei. Sunt domnul Vasilescu, domnul Arghira, domnul Popescu și domnul Andrei, și toți sunt de treabă, colegi cu tata, mereu aduc ceva bun când vin în vizită, caramele sau nuci de ciocolată, unele poleite cu o foiță atât de fină, aurie sau mov, care se poate netezi cu dosul unghiei, frumos, și păstra între foile cărților de povești, și apoi mirosi și privi pe îndelete, și ei zic și‑o glumiță, din cele pe gustul fetițelor, și cu siguranță pe ei nu‑i deranjează câtuși de puțin să o vadă fără papuci.

În salon, se trântește pe burtă și caută pe sub pat cu mâna întinsă de stă să‑i sară din umăr. Nu ajunge la ei. Merge pe partea cealaltă, de aici reușește. Își pune papucii și se cocoață în genunchi, pe locul ei de la fereastră. Tractorul a început un rând nou, acum nu se vede foarte clar, un abur fin acoperă câmpul, și‑n plus terenul arat se întinde de la zi la zi mai departe, în curând o să ajungă la marginea pădurii, acolo, în zare, unde sigur sunt iepuri, căprioare și vulpi, dar poate și lupi. Astă‑iarnă, o vecină cocoșată, cea mai bătrână femeie din bloc, atât de bătrână încât nici nu‑i zice Trivale cartierului Trivale, ci Papucești, de râd toți copiii de ea, așa, a zis că‑n Papucești au ieșit lupii pe străzi, c‑a fost iarnă grea și nu mai aveau ce mânca în pădure. Așa, păi și‑n oraș ce să mănânce? Oameni, sigur că oameni. Că doar n‑or să intre la Alimentara să‑și ia polonezi.

De aici, de la etajul șapte, pădurea pare suficient de departe ca să nu te temi, măcar ziua, de lupi. Orașul însă e și mai departe.

 

Zarvă pe coridor, se întorc copiii de la masă, sunt mai veseli acum, s‑au format grupuri, se despart pe la uși, apoi se face liniște iarăși. Ăștia‑s copiii care beau ceai, care mănâncă pâine goală cu gem, care spun bancuri cu necunoscuții.

Pași.

 – Uite, aici.

De la fereastră, Diana vede cum în cameră intră un băiat, adus de mână de Cătălina. Cătălina e asistenta cea bună, dar cine‑i băiatul? De mirare, Dianei îi scapă un papuc din picior.

 – Uite‑așa. Aici o să stai, cu Diana.

Îl instalează în primul pat de la fereastră, nu cel de lângă ea, ci la celălalt perete, din dreapta.

 – El e Bogdan. Așa. O să vă‑nțelegeți, da? Hai, ce‑o să vă mai distrați…

Bogdan e un pic grăsuț, rumen, poate doar rușinat, și strânge la piept o cutie mare, pătrată, care a încăput doar parțial într‑o pungă de‑un leu. Pantalonii de pijama îi sunt cam lungi, calcă la spate pe ei, cum a rămas în picioare, lângă pat. Capătul unei mâneci albastre îi e ud. Asistenta se întoarce, din ușă:

 – Masa de prânz e la două. Diana, îi arăți tu, da? Şi‑o să vin pe la voi să ne jucăm după trei. Hai, bonjour!

Și ușa se‑nchide. Dar ce‑nseamnă „două“, când te afli într‑un loc unde nimic nu măsoară nici orele, nici măcar zilele? Ce‑nseamnă „trei“?

Două e ora când se aude un strigăt și se deschid toate ușile saloanelor, și iarăși ies copiii pe hol, câte unul din fiecare încăpere, foarte rar câte doi, ca niște suflete rătăcitoare, niște duhuri străvezii, reunindu‑se pentru o vreme și uneori râzând în mici grupuri, pentru a se destrăma apoi ca un fum, în firicele albastre și portocalii, după cum le sunt pijamalele primite la internare – de băieți și de fete.

Trei e ora când Cătălina, asistenta tânără pe care o iubesc toți copiii, cu trupul zvelt strâns într‑o pereche de blugi originali, cum nu mai are nimeni pe lume, cu părul negru, lung și lucios legat într‑o coadă de cal, intră în salon și te întreabă dacă vrei să te joci. Ai cu ce? Dacă ai, ai. Dacă nu, nu.

Șase e ora când trece vizita, dacă trece. Dar Cătălina n‑a zis nimic de șase.

Bogdan și‑a adus „Dacii și romanii“. Scoate jocul din pungă și‑l așază pe patul gol de alături. Acum sunt ocupate trei paturi din șase. Diana se răsucește la loc și continuă să se uite la tractor, aruncând din când în când o privire în geamul deschis – aici îl vede înrămat pe băiețelul care stă așezat în spatele ei, ștergându‑se la ochi cu mâneca pijamalei. Tractorul a fost înghițit de lumina tot mai strălucitoare, acum nu‑l mai poți urmări nici dacă‑ți mijești ochii și rotunjești palmele ca pe‑un binoclu. Diana se străduiește, dar nu se mai vede și pace. Se dă jos de pe scaun și se duce la pat. Din mers, cu coada ochiului, vede cum plânge băiatul. Şade pe marginea patului, cum l‑a lăsat Cătălina, și plânge cu mâinile‑n poală, ascunzând peticul umed. Nu scoate decât niște scâncete vagi, un scârțâit de câine legat de stăpân în față la Alimentara, pentru care lumea s‑a prăbușit într‑un prezent ca un hău continuu, fără speranță.

 

Toti Copiii Libraresei

 

 


Cartea Toți copiii librăresei poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

4,3 rating based on 9 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9789734680375
Goodreads: 49245420

Author(s): Publisher: Polirom
Published: 12/15/2019

Silvia Albu este o tînără librăreasă întoarsă de curînd în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Sîntem în România anului 1983. Mîncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sînt interzise și metodele de contracepție inexistente, dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții. În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sînt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de traumă pe cînd avea doar 17 ani mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vîrstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scînteiere fugară? Toți copiii librăresei este un cîntec al însingurării și-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cîntec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.
 

Fragmentul zilei – 5 februarie 2020: Toți copiii librăresei – Veronica D. Niculescu

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: