Fragmentul zilei – 5 mai 2020: Trandafirii din Mexic – Pam Munoz Ryan

Şase ani mai târziu

Papa i‑a înmânat Esperanzei cuțitul. Lama scurtă era curbată ca a unei seceri, mânerul gros de lemn potrivindu‑i‑se perfect în palmă. Sarcina asta era de obicei dată fiului celui mare al unui moșier, dar, de vreme ce Esperanza era singură la părinți și mândria lui Papa, ei îi revenea mereu această onoare. Cu o seară în urmă îl urmărise pe Papa ascuțind cuțitul, hârș‑hârș, înainte și înapoi pe piatra de polizor, așa că știa prea bine că are marginile ascuțite.

 – Cuídate los dedos, i‑a zis Papa. Ai grijă la degete.

Soarele de august prevestea o zi secetoasă în Aguascalientes, Mexic. Toți cei care locuiau și munceau la El Rancho de las Rosas se adunaseră la marginea moșiei: familia Esperanzei, servitoarele cu șorțurile lor lungi și albe, vaqueros, deja călare, gata să plece cu cireada, și cincizeci sau șaizeci de campesinos, cu pălăriile de paie în mână și cuțitele pregătite. Erau înfofoliți din cap până‑n picioare, îmbrăcați în cămășoaie cu mâneci lungi,nădragi largi, legați cu bucăți de sfoară la glezne și bandane prinse pe frunte și la gât, care să‑i apere de soare, praf și păianjeni. Spre deosebire de ei, Esperanza purta o rochie deschisă la culoare, din mătase, care îi ajungea până deasupra ghetuțelor de vară. Nu își pusese nimic pe cap. Își prinsese părul cu o panglică lată din satin legată într‑o fundă mare, iar capetele panglicii se pierdeau printre șuvițele de păr negru și lung.

Ciorchinii de struguri atârnau greu pe viță, gata de cules. Părinții Esperanzei, Ramona și Sixto Ortega, erau și ei prin preajmă. Mama, înaltă și elegantă, cu părul prins ca de obicei într‑o împletitură bogată, ce‑i încununa capul, și Papa, un pic mai înalt decât Mama, cu mustața grizonantă răsucită la vârfuri. El a întins mâna către vița‑de‑vie, făcându‑i semn Esperanzei. În timp ce se îndrepta către butuci, a aruncat o privire în urmă către părinții ei și amândoi i‑au zâmbit și au dat din cap încurajator. Când a ajuns la viță, a dat frunzele la o parte și, cu grijă, a prins în mână o tulpină groasă. A atins‑o cu lama cuțitului și apoi, cu o mișcare sigură, mănunchiul greu de boabe de struguri a căzut în mâna fetiței, pregătită să‑l prindă. Esperanza s‑a întors la Papa și i‑a dat fructul. Papa l‑a sărutat și apoi l‑a ridicat ca toată lumea să‑l vadă.

 – La cosecha! a spus Papa. Vremea recoltei!

 – Ole! Ole! au strigat ceilalți de bucurie în jurul lor.

Lucrătorii câmpului, campesinos, s‑au împrăștiat pe podgorie și s‑au apucat de cules. Esperanza stătea între Mama și Papa, cu brațele strânse în jurul brațelor lor, copleșită de hărnicia oamenilor.

 – Papi, pentru mine asta e cea mai frumoasă perioadă a anului, a spus fetița, urmărind cu privirea cămășile în culori țipătoare ale muncitorilor care alunecau încet printre butucii de vie.

Căruțele se zdruncinau în drumul lor de la podgorie la hambarele mari și înapoi, unde erau depozitați strugurii până când erau duși la cramă.

 – Să fie oare pentru că după ce se termină culesul vine ziua cuiva și timpul pentru o mare fiesta? a întrebat Papa.

Esperanza a zâmbit. De fiecare dată când via își dăruia roadele, mai împlinea și ea un an. Anul ăsta avea să împlinească treisprezece ani. Culesul o să dureze vreo trei săptămâni și apoi, ca în fiecare an, Mama și Papa vor face o fiesta pentru a sărbători recolta bogată. Şi ziua ei. Marisol Rodríguez, prietena ei cea mai bună, va veni împreună cu familia ei să sărbătorească. Tatăl ei cultiva fructe și locuiau la ferma învecinată. Chiar dacă îi despărțeau la câțiva kilometri, se întâlneau în fiecare sâmbătă sub stejarul crescut pe dealul ce se ridica între cele două ferme. Celelalte două prietene ale ei, Chita și Bertina, aveau să fie și ele prezente la petrecere. Dar ele locuiau chiar mai departe și Esperanza nu le vedea atât de des. Şcoala St. Francis se deschidea abia după culesul recoltei, iar fetița ardea de nerăbdare să se întâlnească din nou cu ele. Când se adunau toate, nu le auzeai vorbind decât despre un lucru: Quinceañeras – petrecerea de prezentare în societate pe care o vor avea când vor împlini cincisprezece ani. Mai aveau doi ani de așteptat, dar erau atâtea lucruri de pus la punct – splendidele rochii albe până în pământ pe care le vor purta, felul în care își vor face intrarea, băieții familiilor înstărite cu care vor dansa. După Quinceañeras vor fi suficient de mari ca să fie curtate, să se căsătorească și să devină ele însele las patronas, stăpânele casei, și să ocupe astfel aceeași poziție ca mamele lor. Esperanza se gândea însă că ei i‑ar plăcea mai degrabă ca împreună cu cel care‑i va deveni soț să locuiască pentru totdeauna cu Mama și Papa. Pentru că nu se putea închipui locuind în altă parte decât la El Rancho de las Rosas. Sau să aibă mai puțini servitori. Sau să nu mai fie înconjurată de oamenii care o adorau.

Nu fusese vreme de stat în cele trei săptămâni cât a durat culesul și recolta a fost dusă la locul ei, iar acum toată lumea aștepta petrecerea. În timp ce culegea trandafiri din grădina lui Papa, Esperanza și‑a amintit ce‑i spusese Mama.

 – Mâine o să avem buchete de trandafiri și coșuri cu struguri pe fiecare masă.

Papa îi promisese că se vor întâlni în grădină și până acum nu o dezamăgise niciodată. S‑a aplecat să rupă un trandafir roșu, înflorit, când s‑a înțepat într‑un nesuferit spin. Mărgele mari de sânge nu mai conteneau să‑i răsară din buricul degetului. „Ghinion“, i‑a trecut pe neașteptate prin minte. Şi‑a înfășurat repede degetul în colțul șorțului și a alungat gândul rău. Apoi a tăiat cu grijă trandafirul care o rănise. A ridicat ochii și, privind în zare, a văzut ultimele raze de soare dispărând în dosul munților Sierra Madre. Curând avea să se lase întunericul, dar sentimentul de neliniște și grijă tot o necăjea.

Unde era Papa? Plecase devreme în acea dimineață, împreună cu văcarii, să vadă de cireadă. Dar întotdeauna se întorcea înainte să apună soarele, plin de praful pajiștilor de mesquite și scuturându‑se pe picioare în patio ca să scape de nămolul întărit pe cizme. Uneori aducea chiar și pastramă de vită făcută de văcari, iar Esperanza era cea care trebuia să o găsească prima, căutându‑l prin buzunarele de la haină în timp ce el o îmbrățișa.

Trandafirii Din Mexic


Cartea Trandafirii din Mexic poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,0 rating based on 91.666 ratings (all editions)

ISBN-10: 6067883090
ISBN-13: 9786067883091
Goodreads: 40018006

Author(s):Publisher: Arthur
Published: 3//2018

Uneori se poate întâmpla ca totul să se năruiască, atunci când ți-e lumea mai dragă, și de pe cele mai înalte culmi să ajungi în cele mai întunecate abisuri.

Demult, la El Rancho de las Rosas, Esperanza ducea o viață cât se poate de privilegiată: locuia într-o casă mare, avea rochii minunate, păpuși de porțelan, servitoare care erau mereu la dispoziția ei și o familie care o iubea nespus.

Acum locuiește cu mama și cu alți oameni într-o baracă mică și înghesuită dintr-o tabără de lucru din California și trebuie să învețe să ia totul de la zero.
 


Fragmentul zilei – 5 mai 2020: Trandafirii din Mexic – Pam Munoz Ryan

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

La începutul paginii