Prin pâcla dimineții, se mișcau aidoma unor bizare duhuri tăcute, îmbarcate pe corăbii fantomă. Înalte, sinuoase, cu prova și pupa grațios arcuite și încununate cu dragoni ciopliți cu măiestrie, cu dinții amenințător dezgoliți într-un rânjet, parcă străpungeau ceața în căutarea prăzii. Meniți să umple de spaimă echipajele dușmane, dragonii erau considerați a fi, în aceeași măsură, pavăză împotriva spiritelor rele care sălășluiau în adâncuri.
Micul grup de imigranți traversase oceanul ostil în vase negre, lungi, cu forme elegante, care brăzdau valurile cu ușurința și stabilitatea păstrăvilor dintr-un pârâu cu unde molcome. Vâslele lungi ieșeau din locașurile copastiei și se afundau adânc în apa întunecată, împingând corabia înainte. Velele întinse, pătrățoase, roșii cu alb, atârnau neputincioase în văzduhul liniștit. Bărci mai mici, din scândură, lungi de șase metri, purtând încărcătură suplimentară, erau legate de pupele corăbiilor care le remorcau.
Oamenii aceia erau înaintașii celor care aveau să vină mult mai târziu: bărbați, femei și copii, laolaltă cu puțina lor avere, inclusiv vitele. Dintre toate căile marcate de oamenii Nordului de-a lungul și de-a latul oceanelor, cea mai periculoasă era marea traversare a Atlanticului de Nord. În ciuda primejdiilor ascunse în necunoscut, se încumetaseră să navigheze printre sloiuri de gheață, să înfrunte tăria vânturilor, să lupte cu valurile monstruoase și să îndure asprimea talazurilor stârnite de furtunile din sud-vest. Cei mai mulți supraviețuiseră, dar marea își ceruse tributul. Două dintre cele opt corăbii care plecaseră din Norvegia se pierduseră pentru a nu mai apărea nicicând.
În cele din urmă, coloniștii istoviți de furtună atinseră coasta de vest a insulei Newfoundland, dar, în loc să debarce la L’Anse aux Meadows, unde Leif Eriksson întemeiase mai înainte vreme o așezare, se hotărâră să cerceteze ținuturile aflate către sud, sperând să găsească un loc cu climă mai caldă pentru noua lor colonie. După ce ocoliră o insulă de mari dimensiuni, se îndreptară către sud-vest până ce ajunseră la o limbă lungă de pământ care se desprindea de continent curbându-se înspre nord. Trecură de alte două insule mai mici și continuară să navigheze cale de încă două zile până la o plajă cu nisip alb prilej de mare mirare pentru niște oameni care-și trăiseră întreaga viață pe țărmuri acoperite până în zare de stânci ascuțite.
Înconjurând vârful parcă nesfârșitei întinderi nisipoase, descoperiră un golf larg. Fără șovăire, mica flotă intră în apele lui liniștite și, profitând de flux, navigă către vest. Un val de ceață se prăvăli asupra lor, așternând deasupra apei o pătură de aer jilav. Spre sfârșitul zilei, soarele se transformă într-un glob de un portocaliu palid în timp ce cobora către apus, spre orizontul ascuns privirii. Căpitanii corăbiilor ținură sfat, strigându-și vorbele unii către alții și se înțeleseră să ancoreze până în zori, cu speranța că atunci ceața avea să se risipească.
Când se lumină de ziuă, ceața fu înlocuită cu o pâclă luminoasă și putură vedea că golful se îngusta, devenind un fiord prin care apa se scurgea în mare. Scoaseră vâslele și bărbații prinseră să le mânuiască, în timp ce femeile și copii priveau în tăcere liziera înaltă care, pe malul apusean al râului, se ivea din ultimele fuioare de pâclă, înălțându-se, amenințătoare, deasupra catargelor. Aveau impresia că, în pădurea de pe pământul de dincolo de culme, copacii erau incredibil de uriași. Deși nu vedeau nici un semn de viață, bănuiau că erau urmăriți de privirile unor oameni ascunși printre arbori. De fiecare dată când se duseseră pe țărm după apă, fuseseră hărțuiți de skraelingi, cum îi numeau pe toți străinii din ținuturile pe care sperau să le colonizeze. Skraelingii nu se dovediseră prietenoși și nu numai o dată sloboziseră nori de săgeți asupra corăbiilor.
Ţinând pe deplin sub control firea lor de obicei războinică, Bjarne Sigvatson, comandantul expediției, nu le permisese luptătorilor lui riposteze. Ştia foarte bine că și alți coloniști din Vinlanda și Groenlanda fuseseră chinuiți de skraelingi, de vină fiind vikingii care, numai și numai de dragul de a ucide, curmaseră viața câtorva băștinași nevinovați. În timpul acelei călătorii, Sigvatson ceruse ca locuitorii altor ținuturi să fie tratați prietenește. Simțea că, pentru supraviețuirea coloniei, era vital să ofere obiecte ieftine în schimbul blănurilor și al altor lucruri strict necesare, fără vărsare de sânge. Şi, spre deosebire de Thorfinn Karlsefni și Leif Eriksson, ale căror expediții fuseseră, în cele din urmă, zădărnicite de skraelingi, avea oameni înarmați până în dinți, norvegieni tari de înger, veterani ai numeroaselor bătălii purtate împotriva celor mai mari dușmani ai lor, saxonii. Cu săbii atârnate de umeri, cu o lance lungă într-o mână și cu o secure în cealaltă, erau cei mai buni luptători ai acelor vremuri.
Fluxul putea fi simțit până în susul râului și îi ajuta pe vâslași să înainteze împotriva curentului, mai slab din cauza micșorării diferenței de nivel. Gura râului nu avea decât un kilometru lățime, dar se lărgea repede, ajungând până la trei. Malul înclinat dinspre est era verde, fiind acoperit de o vegetație luxuriantă.
Sigvatson, care, stând în picioare, cu brațul în jurul dragonului uriaș de la prova corăbiei din frunte, scruta depărtările prin pâcla gata să se împrăștie, arătă o umbră de pe faleza de stânci abrupte care se arcuia, trasând o curbă ușoară.
Cartea Walhalla poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 24.352 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735767996
ISBN-13: 9789735767990
Goodreads: 17860732
Author(s):Publisher: RAO International Publishing Company
Published: 3/3/2006
Dirk Pitt, eroul ai cărui ochi tulburători ştiu drumul către inima oricărei femei, se pune cu ingeniozitate şi curaj împotriva planurilor diabolice susţinute de puterea unei averi strânse din afaceri murdare, cercetând, în acelaşi timp, enigma care leagă un inventator de geniu de Jules Verne şi de istoria pierdută a exploratorilor vikingi. El este simbolul speranţei că banii nu pot cumpăra totul, că binele se poate ridica deasupra răului, triumfând pe neaşteptate aşa cum, tot pe neaşteptate, iubirea tinereţilor lui Pitt, aparent distrusă de stihii potrivnice, îşi dovedeşte împlinirea. De sub aceleaşi rânduri dinamice răzbate în mod subtil ideea, deloc de neglijat, că explozia actuală a tehnologiei nu este sută la sută rezultatul unor cercetări de ultimă oră, făcute pas cu pas în laboratoare, ci al unor adevăruri descoperite cu foarte multă vreme în urmă.
Fragmentul zilei – 6 ianuarie 2020: Walhalla – Clive Custler