Fragmentul zilei – 6 iulie 2018: Lupul de stepă – Hermann Hesse

Nu pot să tăgăduiesc că, de fiecare dată când viața mea fusese zguduită din temelii, câștigasem până la urmă câte ceva, câștigasem mai multă libertate, mai mult spirit, mai multă profunzime, dar și ceva mai multă singurătate, mai multă răceală, mai puțină înțelegere. În ceea ce privește latura ei burgheză, viața mea fusese, de la o zguduire la alta, un permanent coborâș, o îndepărtare din ce în ce mai mare de tot ceea ce era normal, permis și sănătos. În decursul anilor îmi pierdusem slujba, familia, căminul, nu mai aparțineam nici unui grup social, eram singur, nu mă iubea nimeni, multă lume mă suspecta, mă aflam într-un conflict permanent, amar cu atitudinea și morala lumii înconjurătoare, chiar dacă trăiam în continuare într-un mediu burghez, eram un străin în mijlocul aceste lumi, prin tot ceea ce simțeam și gândeam. Religia, patria, familia, statul nu mai aveau pentru mine nici o valoare și nu mă mai interesau defel, înfumurarea științei, a breslelor, a artelor mă îngrețoșau; concepțiile mele, gustul meu, întreaga mea gândire prin care odinioară strălucisem ca un om talentat și îndrăgit decăzuseră și se sălbăticiseră, trezind acum suspiciune tuturor. Chiar dacă în cursul acestor transformări atât de dureroase mi-a fost dat să câștig niște lucruri invizibile și impalpabile – a trebuit să plătesc scump pentru toate acestea, iar viața mea devenise de fiecare dată mai dură, mai dificilă, mai însingurată, mai primejdioasă. Într-adevăr, n-aveam nici un motiv să-mi doresc să merg mai departe pe acest drum care mă purta spre zone din ce în ce mai rarefiate, care semănau cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche.

Da, cunoșteam, vai, trăirile acestea, transformările acestea sortite de către destin copiilor săi dificili, celor mai problematici copii ai săi, le cunoșteam mult prea bine. Le cunoșteam, la fel cum vânătorul ambițios, dar lipsit de succes, cunoaște etapele unei vânători, cum jucătorul la bursă cunoaște etapele speculațiilor, ale câștigului, ale nesiguranței, ale declinului, ale bancrutei. Trebuia, oare, să mai trec încă o dată prin toate acestea? Tot chinul, toată mizeria aceasta nebunească, toate aceste priviri aruncate josniciei și nimicniciei propriului eu, toată această teamă de a eșua, toată această spaimă de moarte? Nu era, oare, mai înțelept și mai simplu să te ferești de repetarea atâtor suferințe și să dispari fără urmă? Firește că era mai simplu și mai înțelept. Indiferent de posibila interpretare a celor spuse în broșurică despre lupul de stepă în legătură cu „sinucigașii”, nimeni nu putea să-mi interzică plăcerea de a mă absolvi, cu ajutorul gazului de iluminat, al briciului sau al pistolului, de repetarea acelui proces, a cărui durere amară îmi fusese dat să o gust mult prea des și suficient de profund. Nu, pe toți dracii, nu exista nici o forță pe lumea asta, care să-mi poată pretinde să suport iarăși întâlnirea cu mine însumi, fiorul ei de moarte, și trecerea într-o nouă formă, încă o încarnare, al cărei țel și liman nu erau nici pacea, nici liniștea, ci o dată în plus autodistrugerea, o dată în plus modelarea propriei ființe! Chiar dacă sinuciderea era o prostie, o lașitate și o meschinărie, chiar dacă ea reprezenta o ieșire lipsită de glorie și rușinoasă în caz de pericol – nu aveai încotro, trebuia să-ți dorești din toată inima să scapi, fie și la modul cel mai rușinos, de aceste suferințe care te macină, aici nu-și mai avea rostul un spectacol al nobleței de caracter și al eroismului, aici aveai de ales, pur și simplu, numai între o durere ușoară, trecătoare și o suferință inimaginabil de arzătoare și fără de sfârșit. În viața mea atât de dificilă, atât de nebunească, fusesem de prea multe ori un nobil Don Quijote, preferând cinstea unui trai bun și eroismul rațiunii. Mi-ajunge, să terminăm odată cu toate acestea!

Când, în sfârșit, m-am culcat, dimineața mă spiona prin ferestre, blestemata dimineață plumburie a unei zile ploioase de iarnă. Culcându-mă, nu uitasem de hotărârea mea. Dar undeva, la mare distanță, la limita ultimă a conștiinței mele, am avut o străfulgerare de o secundă, în clipa în care eram gata să adorm, amintindu-mi de pasajul acela din broșura despre lupul de stepă, în care era vorba despre „nemuritori”, și mi-am adus aminte că, nu cu prea multă vreme în urmă, am simțit că mă apropiasem destul de mult de nemuritori astfel încât să pot savura, în acordurile unei muzici vechi, întreaga lor înțelepciune rece, luminoasă, cu zâmbetul ei neiertător. După străfulgerarea aceasta, strălucirea se stinse și somnul se așternu pe fruntea mea, greu ca un munte.

Trezindu-mă pe la prânz, am descoperit îndată că starea mea lăuntrică se limpezise, pe noptieră stăteau broșurica și poezia mea, iar hotărârea ce o luasem mă privea cu prietenie și răceală din vâltoarea a tot ceea ce îmi fusese dat să trăiesc în ultima vreme, se împlinise și se definitivase în cursul somnului meu din noaptea aceea. N-aveam de ce să mă grăbesc, hotărârea mea de a muri nu era un moft momentan, ci fructul copt, rezistent, care crescuse și se îngreunase încetul cu încetul în legănarea ușoară a destinului care, cu următoarea lovitură, urma să-l scuture.

În farmacia mea de voiaj păstram un medicament excelent pentru calmarea durerilor, un preparat deosebit de puternic pe bază de opiu, la care nu recursesem decât foarte rar, abținându-mă deseori luni de-a rândul; nu luam medicamentul acesta puternic anesteziant decât atunci când durerile trupești mă chinuiau atât de tare, încât nu le mai puteam suporta. Din păcate nu era bun pentru o sinucidere, încercasem odată lucrul acesta, acum câțiva ani. Într-o vreme, pe când eram cuprins din nou de disperare, am înghițit o cantitate frumușică din acest preparat, suficientă pentru a ucide șase oameni, dar pe mine nu m-a omorât. Este adevărat că am adormit și am zăcut câteva ore complet narcotizat, dar apoi m-am trezit pe jumătate, spre îngrozitoarea mea decepție, căci la stomac simțeam niște crampe violente, am vomitat toată otrava aceea, fără să-mi revin pe deplin, și am adormit din nou, pentru ca să mă trezesc de-a binelea abia a doua zi pe la prânz; era o trezie înfricoșătoare, creierul îmi era ars și gol, iar memoria mă părăsise aproape cu totul. În afara unei perioade de insomnie și de o supărătoare durere de stomac, otrava aceea nu a mai avut nici un alt efect.

Deci nu putea fi vorba de medicamentul acesta. Hotărârea mea, însă, am formulat-o astfel: de îndată ce voi ajunge din nou în situația de a fi nevoit să recurg la acest opiu, va trebui să-mi fie îngăduit ca, în locul acestei mântuiri de scurtă durată, să o sorb pe cea mare, moartea, și anume o moarte sigură și pe care să te poți bizui, provocată de un glonte sau de un brici. În felul acesta situația era lămurită – să aștept până când voi împlini cincizeci de ani, conform rețetei hazlii din broșura despre lupul de stepă, asta mi se părea prea mult, căci până atunci mai erau doi ani. Să fie peste un an sau peste o lună sau în clipa următoare – poarta era deschisă.

Nu pot să spun că „hotărârea” aceasta mi-a schimbat în mod radical cursul vieții. Ea m-a făcut să devin puțin mai indiferent față de diversele dificultăți, puțin mai tolerant în ceea ce privea consumul de opiu și de vin, puțin mai curios în legătură cu limita suportabilului, cam asta era totul. Mai puternic fusese efectul celorlalte evenimente din seara aceea. Am mai citit de câteva ori, în întregime, tratatul despre lupul de stepă, când cu dăruire și recunoștință, de parcă știam că un magician nevăzut îmi dirija cu înțelepciune destinul, când cu ironie și dispreț față de tonul prozaic al tratatului, care mi se părea că nu înțelesese deloc tensiunea vieții mele și atmosfera ei specifică. Ceea ce scria acolo cu privire la lupii de stepă și la sinucigași era, poate, un lucru bun și cu cap, valabil însă pentru specie, pentru un tip anume era o abstracție spirituală; mi se părea însă că, dimpotrivă, persoana mea, adevăratul meu suflet, propriul destin unic de individ nu fuseseră cuprinse în năvodul acesta atât de grosolan.

Mai presus de orice mă preocupa însă halucinația sau viziunea aceea de pe zidul bisericii, anunțul ispititor al acelei reclame luminoase și dănțuitoare, ce corespundea anumitor aluzii din tratat. Erau într-însa multe promisiuni, glasurile acelei lumi străine îmi ațâțau puternic curiozitatea, deseori, căzut pe gânduri, reflectam ore întregi la ea. Auzeam tot mai clar cum mă avertizau inscripțiile acelea: „Intrarea nu e permisă oricui!” și „Numai pentru nebuni!” Așadar, trebuia să fiu nebun și să mă fi îndepărtat mult de acel „oricine”, dacă voiam ca vocile acelea să ajungă până la mine și ca lumile acelea să-mi vorbească. Dar, Dumnezeule, nu eram, oare, de multă vreme suficient de departe de viața unui oarecare, de existența și gândirea celor normali, oare nu mă deosebeam de multă vreme de ceilalți și nu eram nebun? Şi totuși, în adâncul sufletului meu înțelegeam chemarea, invitația de a înnebuni, de a mă descotorosi de rațiune, de reținere, de obiceiurile burgheze, de a mă lăsa furat de torentul lumii nelegiuite a sufletului, a fanteziei.

Într-una din zile, după ce cercetasem iarăși în zadar străzile și piețele în căutarea omului cu pancarta și după ce mă furișasem de mai multe ori, stând la pândă, prin fața zidului cu acea poartă invizibilă, în cartierul Martin mi-a ieșit în cale un cortegiu funerar. Privind la chipurile celor îndurerați care pășeau agale în urma dricului, îmi spuneam în sinea mea: „Oare există vreun om în oraș sau în lumea asta, a cărui moarte să reprezinte pentru mine o pierdere? Oare există vreun om pentru care moartea mea ar putea să însemne ceva?” Era, ce-i drept, Erika, iubita mea, firește; dar de multă vreme întrețineam niște relații foarte lejere, ne vedeam rareori fără să ne certăm, iar momentan nici măcar nu știam unde se află. Venea uneori la mine sau mă duceam eu la ea, și cum amândoi eram niște oameni singuratici și dificili, înrudiți oarecum prin suflet și prin boala sufletelor noastre, rămâneam astfel legați, în pofida a tot ce se întâmpla. Însă n-ar fi pentru ea o ușurare și nu s-ar simți mai bine aflând de moartea mea? Nu știam, de altfel nu știam nimic nici despre seriozitatea propriilor sentimente. Ca să poți ști ceva despre asemenea lucruri, ar trebui să trăiești pe tărâmul normalului și posibilului.

Lupul De Stepa

 


Cartea Lupul de stepă poate fi achiziționată de la: