/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 24 iunie 2018: Copilăria – Maxim Gorki

Când mă gândesc la copilăria mea, mă asemuiesc cu un stup de albine în care tot soiul de oameni simpli și șterși au adus întruna, ca și albinele, mierea cunoștințelor și gândurilor lor despre viață, îmbogățindu-mi sufletul, fiecare cu ce se învrednicea. De multe ori, mierea pe care o aduceau era necurată și amară, dar orice cunoștință tot miere este.

După plecarea lui „Bună treabă”, m-am împrietenit cu moș Piotr. Semăna cu bunicul: era tot așa de uscățiv, de îngrijit și de curățel, doar mai mărunt decât dânsul și mai slăbănog; semăna cu un băietan care s-a îmbrăcat ca un moșneag. Fața îi era ca o plasă făcută din șuvițe subțiri de piele, prin care priveau, ca niște scatii dintr-o colivie, ochii ageri și poznași, cu albul bătând în gălbui. Părul sur îl avea creț, iar bărbuța inelată. Pufăia întruna din lulea și fumul ei, de-o culoare cu părul, se ridica tot în inele; până și vorba îi era încârlionțată și împestrițată cu tot felul de zicale. Când prindea a grăi, bâzâia, chipurile cu blândețe, dar mie mi se părea că-și cam bătea joc de toată lumea.

– Pe vremea când eram doar un băietan, mi-a poruncit odată cucoana, luminăția sa contesa Tatiana Lexevna: „Tu ai să fii fierar!” Nu mult după aceea mi-a spus: „Ajută-l pe grădinar!” Bun și asta; numai că oriunde l-oi pune pe mujic, tot nu-i bine. Altădată mi-a spus iarăși: „Tu, Petrușka, ai să te apuci de pescuit!” Fie și la prins pește, că mie totuna mi-era. Dar cum am îndrăgit îndeletnicirea asta, ia-ți, băiete, rămas bun și de la pește. A trebuit să plec la oraș, să mă fac birjar, ca să am de unde-i plăti cucoanei contese obrocul. Chiteam acum ce dracu avea să mai vină, da’ n-a mai dovedit să mă schimbe cucoana la altă treabă, fiindc-a venit eliberarea și-am rămas cu iapa pe care acuma o îngrijesc ca pe o contesă.

Iapa era bătrână și din albă, cum fusese odată, părea că un zugrav beat se apucase s-o vopsească cu tot felul de culori și se lăsase de treabă la mijloc; era beteagă de picioare și tot trupul parcă-i era cusut din cârpe. Capul osos, cu ochi tulburi, legat de trup cu niște vine umflate și cu pielea veche și roasă, îi spânzura cu tristețe în jos. Moș Piotr, care îi spunea Tanka, se purta cumsecade cu dânsa, n-o lovea niciodată.

Într-o zi, bunicul l-a întrebat:

– Ce ți-a venit, măi, să-i dai mârțoagei tale nume creștinesc?

– Ba deloc, cinstite Vasili Vasiliev. Deloc! Tatiana-i nume creștinesc, însă Tanka, nu știu să fie.

Moș Piotr avea și el știință de carte, cunoștea bine scriptura și cărțile sfinte și se ciorovăia întruna cu bunicul, care dintre sfinți ar fi să fie cel mai sfânt. Judecau care mai de care și cu multă asprime pe cei păcătoși și, mai cu seamă, aveau ei ce aveau cu Abessalom. Uneori certurile lor se porneau de la chestii de gramatică slovenească și de terminații, bunicul ținând-o morțiș pe-a lui că unele cuvinte trebuiau rostite „hom” la sfârșit, pe când moș Piotr se străduia să-l încredințeze că, dimpotrivă, ele au a fi rostite în „șa”.

– Nu-i cum spui tu, ci cum spun eu, se înfierbânta bunicul, se făcea stacojiu la față și se scălâmba după moș Piotr: „șa-șa!”

Însă moș Piotr se învăluia în rotocoale de fum și spunea batjocoritor:

– Da’ cu ce-s mai bune „hom”-urile tale? Crezi că-s mai pe gustul lui Dumnezeu? Deloc! Dumnezeu îți ascultă rugăciunea și-și spune: roagă-te cum te-i ruga, că tot nu faci nicio para!

– Cară-te de-aici, Lexei, răcnea cu furie bunicul scăpărând din ochii lui verzi.

Lui moș Piotr îi plăceau cu deosebire curățenia și rânduiala. Când trecea prin curte, zvârlea totdeauna la o parte, cu o lovitură de picior, toate surcelele, cioburile, oasele pe care le întâlnea în drum, bodogănind în urma lor:

– După ce că nu ești bun de nimic, mi te mai pui în cale!

Era bucuros de vorbă, părea bun și vesel, dar uneori în ochi i se iveau vinișoare sângerii, luminile i se tulburau și privirea îi încremenea, ca a unui mort. Câteodată se așeza într-un ungher și se zgribulea acolo, posac și mut ca nepotu-său.

– Ce-i cu tine, moș Piotr?

– Hai, pleacă de-aici! îmi răspundea el aspru, cu glas înfundat.

Într-o casă de pe ulița noastră s-a mutat un boier care avea un cucui în frunte; boierul ăsta avea un nărav foarte ciudat: în zilele de sărbătoare se punea la fereastră și trăgea cu pușca încărcată cu alice în câini, în pisici, în găini, în ciori precum și în trecătorii care se întâmpla să nu-i fie pe plac. Odată îl împroșcase cu o ploaie de alice pe „Bună treabă”; alicele n-au ajuns să-i găurească haina de piele, câteva însă i-au nimerit în buzunar. Îmi aduc aminte cum se uita de atent chiriașul bunicii prin ochelari la alicele vinete; bunicul stăruia să-l convingă să facă o plângere împotriva boierului, însă „Bună treabă” aruncă alicele într-un colț al bucătăriei și spuse numai atât:

– Nu face să-mi bat capul!

Altădată pușcașul acesta i-a trimis câteva alice bunicului, în picior; bunicul s-a mâniat, a făcut jalbă la judecătorul de pace și a început să-i strângă pe toți de pe ulița noastră care pătimiseră de pe urma boierului, precum și martorii de trebuință, dar boierul pierise peste noapte.

De fiecare dată când răsunau în uliță împușcăturile acestea și se întâmpla ca moș Piotr să fie acasă, își punea în grabă șapca de sărbătoare cu cozoroc mare și cu fundul ieșit de soare și dădea fuga la poartă. Ajuns aici, își ascundea mâinile la spate, sub poalele caftanului, pe care le sălta de parcă erau o coadă de cocoș, își scotea burta afară și începea să se plimbe țanțoș pe trotuar, pe dinaintea ferestrei pușcașului. Astfel trecea moș Piotr o dată, se întorcea și mai trecea o dată. Noi, ai casei, eram cu toții la poartă; la fereastră se ivea fața vineție a militarului și în spatele lui capul bălai al nevesti-si, iar din curtea lui Betleng ieșeau de asemenea în poartă alți oameni; numai din casa cenușie, moartă parcă, a lui Ovseannikov nu se arăta nimeni.

Câteodată moș Piotr se plimba așa fără să se aleagă cu nimic, fiindcă, pe cât se pare, vânătorul nu-l socotea vânat de soi, pe care făcea să strice o împușcătură. Altădată din pușca lui cu două țevi tunau împușcăturile, una după alta:

– Pooc-pooc!

Fără a grăbi câtuși de puțin pasul, moș Piotr se apropia de noi și spunea, mulțumit cum nu se mai poate:

– M-a nimerit în pulpană.

S-a întâmplat odată ca alicele să-l nimerească în umăr și în gât. Bunica i le-a scos c-un ac, certându-l:

– De ce te-apuci să-i faci gustul nebunului? Într-o zi o să-ți mai scoată și ochii.

– Nu, Akulina Ivanovna. Asta n-o s-o facă, îi răspundea moș Piotr cu glas tărăgănat și disprețuitor. Așa țintaș, vai de capul lui…

– Da’ tu de ce te potrivești lui?

– Nu mă potrivesc. Așa-i gustul meu, să-l zădăresc pe boier.

Și, uitându-se la alicele scoase de bunică, pe care le ținea în palmă, adăugă:

– Acesta numai vânător nu-i. Iaca, la cucoana mea, la contesa Tatian Lexevna, se afla, vremelnic, drept soț – că ea schimba bărbații, cum schimba și lacheii – se afla vremelnic pe lângă dânsa, cum spuneam, unul Mamont Ilici, militar de felul lui. Pe acela să-l fi văzut cum trăgea. Ehei, bunicuță, acela trăgea numai cu gloanțe! Îl punea pe Ignașka-tontul cam la vreo patruzeci de pași depărtare și-i atârna de cingătoare o sticlă, potrivind-o astfel încât să-i spânzure între picioare. Ignașka răscrăcăna picioarele și se strica de râs, ca tot prostul. Mamont Ilici lua sticla la ochi cu pistolul și – bang! – o spărgea. O singură dată s-a întâmplat ca Ignașka să miște parcă l-ar fi înțepat un tăun și glonțul l-a nimerit în genunchi, drept în oușor. Au chemat doftorul și doftorul i-a tăiat pe loc piciorul. Și cu asta s-a isprăvit. Piciorul l-au îngropat în pământ.

– Ei da’ tontul ce-a făcut?

– Ce să facă? Nimic. Prostul n-are nevoie nici de mâini, nici de picioare. Lui îi dă de mâncare prostia. Toți țin la proști, fiindcă prostia nu strică nimănui. Că doar nu degeaba se spune: fie diacon, fie diac, numai prost să fie, că nu-ți vine de hac.

Istoriile lui moș Piotr n-o prea minunau pe bunica, fiindcă și dânsa știa zeci de povești de acestea, dar pe mine mă înfricoșau și-l întrebam:

– Da’ poate un boier să te omoare, dacă-i vine lui cheful?

– Și de ce n-ar putea? Firește că poate. Se omoară chiar și-ntre ei. La Tatian Lexevna s-a întâmplat odată să vie un ulan, care s-a luat la ceartă cu Mamont. Numai ce au pus mâna pe pistoale, s-au dus în parc, lângă heleșteu, și acolo, pe o cărărușă, ulanul l-a pocnit pe Mamont drept în ficat. Pe Mamont l-au dus la țintirim, pe ulan l-au trimis în Caucaz și gata treaba. Așa fac ei între ei. Cât despre mujici și ceilalți, ce să mai vorbim? Înainte tot le mai păsa de oameni, că deh! oamenii erau bunul lor. Da’ acuma, nici capul nu-i doare.

– Eh! Nici atuncea nu le păsa de oameni, spuse bunica.

Moș Piotr încuviință:

– Și asta-i adevărat! Era bunul lor – da’ vezi că era ieftin…

Cu mine moș Piotr se purta cu bunătate, îmi vorbea cu mai multă blândețe decât celor mari și fără să-și ascundă ochii, dar avea el ceva care nu-mi plăcea; când împărțea tuturor dulceața lui preferată, felia mea era unsă mai din gros, îmi aducea din oraș turtă dulce cu malț, plăcințele cu mac, și vorbea totdeauna cu mine serios și cu glas scăzut:

– Ce vrei să te faci tu, domnișorule? Te duci la oaste, sau te faci cinovnic?

– Soldat.

– Bu-un. Acuma nici soldat să fii nu-i prea greu. Și popă tot îi bine, îi tot dai înainte cu Doamne miluiește, și gata treaba! Îi chiar mai ușor să fii popă decât soldat. Da’ cel mai ușor îi să fii pescar; pescarul n-are trebuință să știe nimica, îi de ajuns să se deprindă.

Moș Piotr îmi arăta cu mult haz cum umblă peștii în jurul năzii, cum se zbat costrășii, zglâvocii și plăticile când mușcă nada și se prind în cârlige.

– Uite, tu te superi când te bate bunicu-tău, îmi spunea el vrând să mă mai mângâie. N-ai de ce te supăra, domnișorule. Dacă te bate, îi ca să te învețe minte, și te bate ca pe un copil. Da’ Tatian Lexevna, cucoana mea, era vestită cum știa dânsa să bată. Avea ea pentru treaba asta pe un om anume, căruia îi zicea Hristofor. Și Hristofor aista așa de bine se pricepea să bată, că se rugau boierii de pe moșiile învecinate de cucoana mea să li-l împrumute! „Dă-ni-l, cucoană Tatian Lexevna, pe Hristofor, ca să bată slugile.” Iar cucoana îi dădea voie să se ducă.

Moș Piotr îmi spunea din fir-a-păr și fără răutate cum cucoana aceea, îmbrăcată cu o roche de tul alb și-n cap c-o băsmăluță subțire ca spuma și albastră ca cerul, ședea într-un jilț roș în cerdacul cu stâlpi, iar Hristofor biciuia în fața ei femeile și bărbații.

– Hristofor aista, domnișorule, măcar că era de loc din Riazan, sămăna a țigan sau hohol. Avea mustățile până la urechi și fața vânătă, fiindcă-și rădea barba. Ori era prost, ori mai degrabă cred că făcea pe prostul, ca să nu-l întrebe oamenii lucruri care nu-i veneau la socoteală; câteodată, în bucătărie, punea apă într-o ceașcă și prindea câte-o muscă sau un gândac și-l îneca pe-ndelete cu un bețișor. Altădată își scotea câte un păduche de după gât și îl îneca tot așa.

Copilaria

 


Cartea Copilăria poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: