/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 23 iunie 2018: Învierea – Lev Tolstoi

Trecură trei ani, în care Nehliudov n-a mai văzut-o pe Katiușa. O reîntâlni abia când, tocmai ieșit proaspăt ofițer, în drum spre regiment se abătu din nou pe la mătușile sale; acum însă nu mai semăna deloc cu tânărul care își petrecuse, cu trei ani în urmă, o vară la moșia lor.

Pe atunci fusese un tânăr cinstit, plin de abnegație, gata să se jertfească pentru o cauză dreaptă; acum era un egoist, pervertit și rafinat, care nu-și iubea decât propria desfătare. Pe atunci, lumea făcută de Dumnezeu îi părea o mare taină, pe care se străduia, cu bucurie și încântare, s-o pătrundă; acum, totul în viață îi părea simplu și limpede, determinat de condițiile în care trăia. Pe atunci, simțea cât de însemnată și de necesară este pentru el legătura cu natura și cu oamenii care au trăit, au gândit și au simțit înaintea lui – filosofii, poeții; acum, însemnate și necesare îi păreau instituțiile omenești și legăturile cu camarazii. Pe atunci, femeia îi părea o ființă misterioasă și fermecătoare, al cărei farmec se năștea tocmai din misterul ce o învăluia; acum, femeia, orice femeie, afară de cele din familia lui sau de soțiile prietenilor săi, avea pentru el o însemnătate foarte limpede: femeia era una dintre cele mai desăvârșite unelte pentru obținerea unor desfătări din care apucase să guste. Pe atunci nu-i trebuiau bani: s-ar fi putut mulțumi cu mai puțin de o treime din ce-i dădea mama lui, fusese în stare să renunțe la moșia pe care i-o lăsase tatăl său și să o împartă țăranilor; acum, nu-i mai ajungeau cele 1500 de ruble pe care le primea lunar de la maică-sa și i se întâmpla chiar să aibă un schimb de vorbe neplăcute cu dânsa din pricina asta. Pe atunci, considera că ființa lui spirituală este eul lui adevărat; acum, socotea că animalul sănătos și puternic din el reprezintă adevărata lui ființă.

Și toată această îngrozitoare schimbare se petrecuse în el numai din pricină că încetase de a mai avea încredere în sine însuși și începuse să creadă în ceilalți. Și asta pentru că a trăi crezând în sine însuși îi era mult prea greu: ar fi trebuit să rezolve fiecare problemă nu după cerința eului său animalic, veșnic în goană după plăceri superficiale, ci aproape totdeauna împotriva lui; iar având încredere în ceilalți, nu trebuia să hotărască nimic, fiindcă totul era gata hotărât totdeauna împotriva eului său spiritual și în folosul celui animalic. Mai mult, crezând în sine însuși, era mereu dezaprobat de oameni, pe când, dacă avea încredere în ceilalți, avea și încuviințarea celor din jur.

Așa, de pildă, pe vremea când Nehliudov gândea, citea, vorbea despre Dumnezeu, despre dreptate, bogăție și sărăcie, toți cei din preajma lui găseau că-i nelalocul lui, ba-i chiar puțin ridicol, iar mama și mătușa lui îi spuneau cu binevoitoare ironie: notre cher philosophe; pe câtă vreme când citea romane, spunea anecdote piperate, se ducea la teatrul francez să vadă vodeviluri caraghioase, despre care povestea apoi cu mult haz, toată lumea îl lăuda și îl încuraja. Pe vremea când socotea că trebuie să fie cumpătat, purta o manta mai veche și nu bea vinațuri, cei din jur luau asta drept o ciudățenie de-a lui sau drept dorința de a epata prin originalitate, și dimpotrivă, când cheltuia o avere pentru vânătoare sau pentru mobilarea unui birou luxos și extravagant, toți îi lăudau gustul și-i dăruiau lucruri de mare preț. Pe vremea când era cast și voia să rămână astfel până la însurătoare, rudele se arătau îngrijorate de sănătatea lui, încât mama lui mai degrabă se bucură aflând că fiul său a devenit un bărbat adevărat și că i-a suflat unui prieten pe o oarecare franțuzoaică, iar la episodul cu Katiușa și la eventualitatea că Nehliudov să fi dorit să se însoare cu ea, prințesa-mamă nu se putea gândi decât cu groază.

Tot așa se întâmplase și atunci când Nehliudov, ajuns la majorat, dăruise țăranilor moșioara moștenită de la tată-său, fiindcă socotea proprietatea privată asupra pământului o nedreptate; fapta aceasta îi uluise pe mama lui și pe neamurile sale mai apropiate și fusese obiectul dojenilor și al veșnicelor glume din partea tuturor celorlalte rubedenii. I se spunea întruna că țăranii cărora le dăduse pământ nu numai că nu se îmbogățiseră, ci dimpotrivă, ajunseseră și mai săraci, pentru ca deschiseseră trei cârciumioare și nu-și mai vedeau deloc de treabă. În schimb, când Nehliudov intră în regimentul de gardă și cheltui în petreceri și la cărți împreună cu aristocraticii lui prieteni atâția bani încât Elena Ivanovna fu nevoită să-și retragă o parte din capital, faptul acesta o necăji prea puțin pentru că socotea că e firesc și chiar bine să se vaccineze împotriva acestor nebunii de tânăr într-o societate aleasă.

La început, Nehliudov încercase să lupte, dar lupta era neînchipuit de grea pentru că tot ce el socotea bun, pe când credea încă în sine însuși, ceilalți socoteau că-i rău și dimpotrivă tot ce el considera rău, cei din jurul lui considerau bun. Până la urmă, Nehliudov se dădu bătut, încetă să mai creadă în sine însuși și începu să creadă în ceilalți. La început renunțarea îi provocase un sentiment de nemulțumire, dar această stare sufletească nu ținu prea mult; foarte curând Nehliudov, care tot pe atunci începuse să fumeze și să bea, încetă să se mai simtă nemulțumit, ba chiar dimpotrivă încerca o mare ușurare.

Astfel Nehliudov cu firea lui pătimașă se dădu cu totul acestei vieți noi, care se bucură de aprobarea tuturor celor din jur și înăbuși în el acel glas lăuntric care cerea altceva. Totul începuse după mutarea lui la Petersburg, culminând la intrarea lui în armată.

În general, slujba în armată îi strică pe oameni, punându-i în condițiile unui huzur desăvârșit, adică ale unei lipse totale de muncă rațională și folositoare, eliberându-i în același timp de îndatoririle comune tuturor oamenilor, în schimbul cărora le oferă numai onoarea convențională a regimentului, a uniformei, a drapelului, și, pe de o parte, o putere nelimitată asupra altor oameni, iar pe de altă parte o supunere de robi față de superiori. Dar, când la această pervertire a omului de către serviciul militar, cu onoarea uniformei și a drapelului, cu îngăduirea siluirii și a uciderii pe care le aduce cu sine, se mai adaugă și pervertirea prin bogăție și prin înrudire cu familia imperială, așa cum se întâmplă în mediul regimentelor de gardă, ai căror ofițeri sunt recrutați numai din familiile bogate și vestite, atunci oamenii care cad sub influența acestei pervertiri ajung într-o stare de egoism vecin cu nebunia. Într-o astfel de stare se găsea și Nehliudov de când intrase în serviciul militar și începuse să ducă o viață similară cu a camarazilor lui.

Tot ce avea de făcut era ca – îmbrăcat într-o uniformă impecabilă, bine periată, nu de el, ci de alții, cu o casca și cu arme fabricate, lustruite și înmânate de asemenea de alții – să călărească pe un armăsar falnic, crescut, dresat și îngrijit tot de alții, la instrucție sau la paradă, laolaltă cu camarazii întru totul asemenea lui, să galopeze învârtind sabia în aer, să tragă focuri de pușca și să-i învețe pe alții să facă același lucru. Altă treabă nu aveau, și oamenii cei mai sus-puși, tineri său bătrâni, însuși împăratul cu toți cei din preajma lui nu numai că încuviințau această meserie, dar chiar o lăudau și le mulțumeau celor care se îndeletniceau cu ea. Pe lângă aceasta, ofițerii socoteau că e corect și chiar important, după instrucție, să se adune în cluburi ofițerești sau la restaurantele cele mai de lux, ca să mănânce și mai ales să bea împreună, risipind cu nemiluita banii care le veneau de-a gata, ca din cer; apoi urmau teatrele, balurile, femeile, apoi iar călăritul, învârtitul săbiilor, galopurile și iar aruncatul banilor, băutura, jocul de cărți, femeile.

Felul acesta de viață îi strică în chip deosebit pe militari, căci, dacă un civil duce un asemenea trai, nu se poate în adâncul sufletului său să nu se rușineze de ceea ce face. Pe când militarii socotesc că e firesc să se poarte astfel, ba chiar se laudă și se mândresc cu felul lor de viață, mai cu seamă pe timp de război, ceea ce s-a întâmplat și cu Nehliudov, care a intrat în armată după ce Rusia declarase război Turciei. „Suntem gata să ne jertfim viața în război și prin urmare traiul vesel și lipsit de griji pe care-l ducem nu numai că ni se poate ierta, dar ne este chiar neapărat necesar. De aceea trăim astfel.”

Asemenea gânduri nedeslușite erau în mintea lui Nehliudov în această perioadă a vieții sale; era bucuros că se eliberase de toate constrângerile morale cu care se îngrădise până atunci și trăia într-o stare continuă de egoism nebunesc.

În starea aceasta se găsea când se întoarse după trei ani să-și revadă mătușile.

Invierea


Cartea Învierea poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: