/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 6 martie 2018: Rețelele Infinitului – John Brunner

La început mirat, apoi enervându-se, Hans înainta în camera cu tavan înalt în care îl transportase skelterul care îi aparținea, după toate probabilitățile, lui Chaim Aleuker. Privaterul era scos din funcțiune, lucru care se potrivea cu ideea de petrecere deschisă tuturor nou-veniților. Camera însă nu se potrivea. La celălalt capăt se aflau mese lungi, acoperite cu șervete albe și scorțoase, ce ascundeau probabil farfurii cu mâncare, pahare și sticle de băutură. Pe pereți erau tablouri minunate, de felul celor pe care te așteptai să le cumpere Aleuker. Dar nu se auzea nici un sunet, nici chiar muzică, nimic care să sugereze o petrecere festivă.

Oare, printr-un miracol, ajunsese el înaintea tuturor? Sau întreaga afacere nu era decât o păcăleală crudă? Se spunea că în atmosfera rarefiată a oamenilor bogați și privilegiați se dezvoltase un simț deformat al umorului…

Brusc, o ușă se deschise și intrară doi servitori: un lacheu și o fată în casă, îmbrăcați cu uniforme identice, verzi, brodate cu șnur alb. Desigur, amândoi purtau brățări; nimeni din cei cu liber acces la sistemul skelter n-avea motive să accepte o muncă de servitor. Fata avea o față foarte urâtă, brăzdată de o cicatrice pornită de la tâmpla stingă și pierdută sub gulerul înalt al jachetei. Cu toate acestea, avea o siluetă superbă: piept plin, talie subțire, șolduri mari. Hans se întrebă în treacăt de ce fusese atât de proastă încât să se pomenească cu o brățară, când ar fi putut să aleagă dintr-o mie de bărbați doritori.

Îi urară bună seara – da, desigur, aici trebuia să fie seara devreme –, iar lacheul îi ceru cartonașul care-l condusese aici. După ce-l studie, îl întrebă cum se numește, repetă încet numele și îi făcu nou-venitului un semn cu mâna spre ferestrele acoperite până cu o clipă în urmă, când servitoarea dăduse draperiile la o parte.

Ieși la iveală o curte interioară încadrată de vegetație, cu marea dincolo de ea, unde femei și bărbați îmbrăcați incredibil de elegant priveau spre el în expectativă.

Instantaneu, lui Hans i se uscă gura. Plecase de acasă într-o asemenea grabă, încât nu se obosise să-și schimbe hainele lui obișnuite: o bluză cu mâneci scurte și pantaloni șifonați de bumbac, destul de subțiri încât să poată fi îndesați într-un costum izotermic, cu buzunare umflate de nenumărate nimicuri. În plus era și nebărbierit, iar părul îi era ciufulit ca un cuib de pasăre.

– Pe aici, domnule, îl îndemnă servitorul. Stăpânul meu este nerăbdător să vă cunoască.

Era prea târziu ca să dea înapoi. În afară de asta, îl recunoscuse deja pe faimosul Aleuker, care radia de ceea ce părea să fie o plăcere sinceră. Servitoarea făcu să gliseze o parte din fereastra înaltă din tavan până în podea, iar Hans trecu dincolo în urma servitorului, ca să-și întâlnească gazda.

Niciunul nu schiță vreun gest ca să-și dea mâna. Obiceiul se pierduse; fuseseră prea multe boli contagioase. Pe de altă parte, prietenii apropiați se sărutau în public mult mai des decât se obișnuia în vechea cultură occidentală: un gest care transformase simpla simpatie într-o dorință de a împărtăși riscul. Foarte ciudat! Hans își blestemă capul încărcat cu date lipsite de importanță. Toate aceste chipuri, unele albe, unele cafenii, unele galbene…

– Ce plăcere! zise Aleuker cu căldură. Mi-e teamă că nu ți-am reținut numele când l-a repetat servitorul…

– Hans Dykstra, se auzi murmurând. Sunt recuperator, din…

Ezită. Nu era nici o problemă că-și spusese profesiunea; era ceva respectabil și respectat, dovedind că cel care-o practica se pricepea s-o facă. Insă nu știa dacă era o formulă corectă să se refere la domiciliul lui într-un cerc Înalt ca acesta. Se știa că respectul pentru viața particulară valora infinit mai mult decât averea cuiva.

Cum Aleuker părea că așteaptă, Hans își termină declarația:

– Din Malta. Valletta, mai exact.

– A, da? N-am mai fost acolo de foarte multă vreme, zise Aleuker, în timp ce Hans se gândea cu întârziere la un corolar pentru ultima lui supoziție: putea să presupună că obsesia în privința vieții particulare se diminuase, pe măsură ce mijloacele disponibile s-o protejeze se dezvoltaseră? Aveam un prieten acolo, continuă Aleuker. Poate îl cunoști pe Christos Micallef?

Hans clătină din cap.

– Norocul tău. E o ticăloasă adevărată.

Dar, înainte să apuce să răspundă ceva, un clopoțel sună. Aleuker privi brusc dincolo de Hans, în casă.

– Hm! Se pare că a început asaltul. Sper că n-am subestimat numărul – întreg proiectul a fost calculat, dar… Ei, asta-i bătaia mea de cap, nu a ta. Servește-te cu o băutură, simte-te ca acasă și scuză-mă cât mă duc să-l întâmpin pe numărul doi.

Hans nu fu surprins când se întoarse și îl recunoscu pe cel de-al doilea sosit. Era fata pe care o întrezărise la Oaxa-ca. Aleuker afișă un zâmbet până la urechi. Veselia îi mai scăzu un pic când o urmă prietenul ei. Asta ar fi trebuit să fie amuzant. Dar Hans n-avea chef să găsească ceva distractiv. Era sincer speriat de propriul său curaj. Era la fel de anacronic aici ca un creștin habotnic la un ritual al Drumului Vieții. Poate ar trebui să plece imediat?

Nu, la naiba cu ideea asta! Cel puțin o oră se purtase curajos, iar absența lui nu durase îndeajuns de mult pentru ca Dany să aibă remușcări. Scopul lui principal fusese atins: era aici, vorbise personal cu Aleuker, chiar dacă se aștepta să fie uitat după cinci minute. Nimeni nu va fi îngrijorat dacă se va pierde pentru o vreme într-un colț liniștit.

Se îndreptă spre un chelner care tocmai trecea, luă un pahar de vin și, întorcându-se, văzu că un om simpatic, purtând un costum de velur albastru, îi zâmbea.

– Mulțumesc că m-ai ajutat să câștig pariul cu Chaim! exclamă acesta. Nu se întâmplă în fiecare zi să poți lua bani de la tipul ăsta. A insistat, înțelegi? A zis că, ținând seama de computerele lui – de fapt sunt ale mele, ce naiba! – nimeni nu va dezlega enigmele lui stupide și nu va sosi aici înainte de ora locală opt seara. Dar iată că ai apărut tu și-ai făcut țăndări timpul lui limită!

– A… Da? murmură Hans, abținându-se să-și consulte ceasul, care i-ar fi indicat o oră total nesemnificativă.

– Ei bine, da. Ai sosit cu mult timp înainte, afirmă omul în albastru. Apropo, eu sunt Boris Pech. Am auzit că ești recuperator?

– Sunteți faimosul Boris Pech? nu se putu abține Hans.

– Poftim? Bărbatul clipi. A, da, ai putea spune și așa. Cel de la Departamentul de Dezvoltare, dacă la asta te referi. Dar tocmai voiam să te întreb: lucrezi cumva vreodată în Europa?

– A… din când în când. Atunci când căpătăm permisiunea să explorăm o zonă ce a fost declarată ca fiind lipsită de ciumă și de radiații.

– Mă întreb dacă n-ai dat peste ceva care ne-ar putea ajuta să ieșim din impas. Am cercetat amănunțit America de Nord, Rusia, puțin din Japonia, până unde am putut să ajungem. Europa este ultima noastră speranță, deși bănuiesc că ar putea fi ceva și în Brazilia… Dar, desigur, Brazilia e cel mai nesănătos loc de pe pământ în ziua de azi.

– Așa am auzit, murmură Hans.

În acel moment existau mai puține știri din interiorul Americii de Sud chiar decât din Africa Centrală sau China. Nu era o simplă întâmplare faptul că în acestea două din urmă, oamenii, după ce deciseseră că skelterele erau ceva rău, fuseseră capabili să-i măcelărească pe călători de cum îi vedeau. Se desfășurau războaie sângeroase, întrucât zeci de conducători locali mărunți încercau să-și formeze noi imperii, masacrându-i pe cei care îndrăzneau să li se opună.

 

Retelele Infinitului

 


Cartea Rețelele Infinitului poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: