Când taxiul se puse în mișcare, Adam aruncă o privire prin lunetă și-l văzu pe adversarul său de la ping-pong discutând cu portarul. Fata stătea lângă ei și arăta spre taxi.
Adam se relaxa când taxiul dădu colțul și nu-i mai văzu.
În mai puțin de un minut, taxiul trase în față la Royal Cleveland. Adam îi dădu taximetristului o jumătate de coroană și așteptă restul. Apoi împinse ușile batante de la intrarea hotelului și se învârti fără rost preț de câteva clipe, până să se întoarcă din nou pe trotuar. Își controlă ceasul: douăsprezece și jumătate. Suficient timp pentru dejun, își zise, înainte de întrevederea de la Ministerul de Externe. Se îndreptă cu pas vioi spre parc, traversând Bayswater Road, convins că nu va găsi o cârciumă înainte de a ajunge la Knightsbridge.
Adam își aminti de meciul de ping-pong. Fir-ar să fie, se gândi. Ar fi trebuit să câștig.
Romanov trecu cu privirea peste lista cu cele paisprezece bănci. Mai exista încă o șansă ca una din ele să se mai afle în posesia icoanei țarului, dar numele nu-i spuneau nimic. Era o altă lume și știa că va trebui să ceară sfatul unui expert.
Descuie sertarul de sus al biroului și răsfoi caietul roșu pe care-l dețineau doar ofițerii cei mai înalți din KGB. Multe nume fuseseră șterse sau rescrise, după cum regimurile veniseră și trecuseră, dar Alexei Andreevici Poskonov deținea funcția de președinte al Băncii Naționale de aproape un deceniu și doar Gromâko, ministrul de externe, deținuse o funcție mai mult timp decât el. Romanov formă un număr pe linia particulară și ceru să i se facă legătura cu președintele Băncii Naționale. Trecu destul timp până când la capătul celălalt al firului se auzi:
– Cu ce vă pot ajuta, tovarășe Romanov?
– Trebuie să vă întâlnesc urgent, spuse Romanov.
– Ca să vezi. Vocea mirată de la celălalt capăt al firului era în mod clar neimpresionată. Romanov auzea cum răsfoiește paginile. Să zicem marți, pe la unsprezece și jumătate.
– Am spus că este urgent, repetă Romanov. Este vorba de o problemă care privește statul și nu poate aștepta.
– Poate vei fi surprins să afli, dar noi suntem bancherii națiunii și avem și noi vreo câteva probleme de-ale noastre. Romanov se stăpâni și așteptă. Se auzi cum celălalt răsfoiește în continuare niște pagini. Aș putea totuși să te strecor azi, la patru fără un sfert, pentru cincisprezece minute. Dar te previn că am o întâlnire de durată la ora patru fix.
– Deci la patru fără un sfert, repetă Romanov.
– În biroul meu, spuse Poskonov.
Telefonul amuți.
Romanov înjură cu glas tare. De ce simțeau toți nevoia să-și arate bărbăția în fața KGB-ului? Începu să înșire pe hârtie întrebările la care îi trebuia răspuns pentru ca planul lui să devină operațional. Nu-și putea permite să piardă nici măcar un minut din cele cincisprezece acordate. O oră mai târziu ceru să-l vadă pe directorul KGB-ului. De data aceasta, nu fu lăsat să aștepte.
– Încercăm să ne jucăm de-a capitaliștii chiar în ograda lor, nu? Constată Zaborski de îndată ce Romanov îi expuse intențiile sale. Ai grijă. Ei cunosc jocul mult mai bine ca noi.
– Îmi dau seama, recunoscu Romanov. Dar dacă icoana este în Occident, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să folosesc metodele lor ca să pun mâna pe ea.
– Poate. Dar cu numele tău, o astfel de încercare ar putea fi prost înțeleasă.
Romanov știa că nu este cazul să întrerupă scurtul moment de liniște care urmă.
– N-ai nici o grijă, o să-ți dau tot sprijinul de care ai nevoie, deși n-am mai avut niciodată o cerere ca asta.
– Aș putea să știu de ce este icoana atât de importantă? Întrebă Romanov.
Directorul KGB se încruntă.
– Nu sunt autorizat să răspund la această întrebare, dar, deoarece entuziasmul tovarășului Brejnev pentru artă este binecunoscut, probabil că ai înțeles că nu căutăm pictura în sine.
Ce secret poate să ascundă pictura? Se gândi Romanov și hotărî să insiste:
– Mă întrebam dacă…
Directorul KGB-ului dădu energic din cap.
Microfoanele nu au ochi, gândi Romanov, dar tu știi ce este acel ceva, nu?
Directorul se ridică de la biroul său, se duse spre perete și mai rupse o filă din calendar.
– Ne-au mai rămas doar zece zile ca sa găsim porcăria aia. Secretarul general și-a făcut obicei să-mi telefoneze la ora unu în fiecare noapte.
– Unu noaptea? Se miră Romanov intrând în joc.
– Da, am auzit că bietul om nu poate dormi, adăugă directorul, reluându-și locul la birou. Pe toți ne paște, cu timpul, poate chiar și pe tine, Romanov, și poate mai devreme decât te aștepți, dacă nu renunți să mai pui întrebări. Îi zâmbi strâmb colegului său mai tânăr.
Romanov se despărți de director câteva minute mai târziu și se întoarse în biroul său pentru a parcurge din nou întrebările care necesitau răspuns din partea președintelui Băncii Naționale. Nu reușea să se concentreze: era distras de gânduri legate de posibila semnificație a unei picturi atât de mici. Se împăcă totuși cu ideea că trebuie să își concentreze eforturile spre a o găsi și poate, apoi, secretul ei ar fi devenit evident.
Romanov ajunse pe treptele clădirii din Neglinnaia numărul 12 la trei și jumătate, căci știa că avea nevoie de mai mult decât cele cincisprezece minute ce-i fuseseră alocate, dacă voia răspuns la toate întrebările. Spera doar că Poskonov va accepta să-l primească imediat.
După ce se recomandă la intrare, fu însoțit de o santinelă în uniformă, în sus, pe scările largi de marmură, până la etajul întâi, unde îl aștepta, ca să-l salute, secretara lui Poskonov. Romanov fu condus într-o anticameră.
– Îl voi anunța pe președintele băncii că ați venit, tovarășe Romanov, spuse secretara și dispăru în birou.
Romanov se plimbă nerăbdător în sus și-n jos prin anticameră, dar secretara reveni abia când limbile ceasului formară o linie dreaptă. La patru fără zece, Romanov fu condus în cabinetul președintelui.
Tânărul maior fu uluit pe moment de opulența încăperii. Perdelele lungi și roșii din catifea, podeaua de marmură și mobila franțuzească, rafinată, n-ar fi fost nelalocul lor în cabinetul guvernatorului Băncii Angliei, își imagină Romanov. Totul îi amintea – nu pentru prima oară – că banii rămâneau încă cea mai importantă marfă din lume, chiar și în lumea comunistă. Îl fixă cu privirea pe bătrânul gârbovit, cu părul cenușiu, rar, și o mustață stufoasă, ca de morsă, care controla banii națiunii. Omul despre care se spunea că îi avea pe toți la mână. Pe toți, în afară de mine, reflectă Romanov. Costumul lui pepit ar fi putut fi făcut înainte de Revoluție și ar fi putut fi considerat încă ultimul răcnet pe King’s Road, la Londra.
– Cu ce vă pot ajuta, tovarășe Romanov? Întrebă bancherul cu un suspin, ca și când s-ar fi adresat unui client plicticos care cerea un împrumut mic.
– Am nevoie de lingouri de aur în valoare de o sută de milioane de dolari americani, rosti cu voce egală.
Expresia plictisită a președintelui se schimbă brusc. Se făcu stacojiu și se lăsă pe spate în scaun. Respiră scurt și sacadat de câteva ori, înainte de a deschide un sertar; scoase o cutie pătrată și din ea luă o pastilă albă. Îi trebui un minut întreg ca să se calmeze din nou.
– Ai înnebunit, tovarășe? Întrebă bătrânul. Ceri o întrevedere fără să-mi spui motivul, apoi năvălești în biroul meu și-mi ceri să-ți înmânez o sută de milioane de dolari americani în aur, fără nici o explicație. Care-i motivul unei asemenea cereri absurde?
– Asta este problema statului, răspunse Romanov. Dar pentru că ați întrebat, intenționez să depun sume egale într-o serie de conturi numerotate, în Elveția.
– Cu ce autoritate faci o astfel de solicitare? Întrebă bancherul cu un ton plat.
– Cu a secretarului general al Partidului.
– Ciudat, îl văd pe Leonid Ilici cel puțin o dată pe săptămână și nu mi-a pomenit de acest lucru, spuse Poskonov.
Privi spre hârtia de scris din mijlocul biroului și continuă:
– Nu mi-a spus că un maior Romanov, un ofițer cu grad mediu – accentua cuvintele – din KGB, va formula o asemenea cerere exorbitantă.
Romanov înaintă un pas, ridică receptorul telefonului aflat lângă Poskonov și i-l întinse:
– De ce nu-l întrebați personal pe Leonid Ilici și scutim amândoi o mulțime de timp?
Împinse sfidător telefonul către bancher. Poskonov îl privi în ochi, luă telefonul și duse receptorul la ureche. Romanov simți genul de încordare pe care o trăia doar pe teren.
Se auzi o voce pe fir.
– Ați sunat, tovarășe președinte?
– Da, răspunse bătrânul. Anulează întâlnirea de la ora șaisprezece și ai grijă să nu fiu deranjat până când nu pleacă maiorul Romanov.
– Da, tovarășe președinte.
Poskonov puse receptorul în furcă și, fără un cuvânt, se ridică de la birou și veni lângă Romanov. Îi arătă tânărului un scaun confortabil în celălalt capăt al încăperii, sub o fereastră boltită, îl conduse acolo și se așeză în fața lui.
– L-am cunoscut pe bunicul tău, spuse cu o voce calmă, prozaică. Când l-am întâlnit prima oară, eram un tânăr funcționar. Tocmai terminasem școala și el a fost foarte bun cu mine, dar părea la fel de nerăbdător ca și tine. Și tocmai de aceea era considerat cel mai bun negustor de blănuri din Rusia și cel mai prost jucător de pocher.
Romanov râse. Nu-l cunoscuse pe bunicu-său, iar puținele cărți care se refereau la el fuseseră demult distruse. Tatăl său obișnuia să vorbească deschis de averea și poziția sa, lucru care nu făcuse decât să dea apă la moară autorităților pentru a-l distruge.
– O să-mi ierți curiozitatea, tovarășe maior, dar, dacă trebuie să-ți dau o sută de milioane de dolari în aur, aș vrea să știu pe ce vor fi cheltuiți. Am crezut că doar CIA folosește puștani pentru astfel de cheltuieli fără explicație.
Romanov râse din nou și-i povesti președintelui cum descoperiseră că icoana țarului este un fals, iar lui i se încredințase sarcina de a recupera originalul. După ce termină explicațiile, îi înșiră numele celor paisprezece bănci. Bancherul studie lista cu atenție, în timp ce Romanov îi dezvăluia modul în care urma să desfășoare acțiunea pe care și-o propusese, arătându-i cum vor fi returnați banii, intacți, de îndată ce avea să localizeze icoana.
Cartea O chestiune de onoare poate fi achiziționată de la: