/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 aprilie 2018: Crucea de gheață – Lino Aldani

Prima sa destinație fu planeta a patra a stelei Arcturus, în calitate de coauditor al părintelui Stanislaw Zielinski, un bătrân preot polonez care funcționa acolo de peste cincisprezece ani standard. Numai că pe Arcturus-4 nu erau alieni de evanghelizat, doar coloniști umani ce trebuiau asistați în crizele lor de adaptare pe o planetă unde clima îți influența fiecare gest și fiecare gând. Pe Arcturus-4 ploua aproape zilnic, în cea mai mare parte a anului. În zonele lipsite de păduri, cataligele se scufundau în noroaie până la o jumătate de metru, iar cerealele, când încolțeau, erau mereu gata să putrezească: tulpini îndoite și îmbibate de apă, spice grele, pe cale de-a se îneca în terenul vâscos, mustind ca o mlaștină.

Apoi, pe neașteptate, venea scurtul anotimp secetos, un soare torid se revărsa implacabil peste câmpurile umflate de apă și cât ai clipi zvânta culturile, amenințând să le transforme în terenuri aride. Într-o săptămână se termina culesul, dar mâna de lucru permanentă nu era suficientă și în fiecare an era nevoie să se recurgă la angajarea muncitorilor sezonieri, oameni intenționat abătuți de la rutele lor spre această planetă, ca să acopere urgența.

Acest simplu fapt stătea la baza tuturor tulburărilor ce împiedicau o îndrumare spirituală sănătoasă a coloniei. Mereu, la sfârșitul fiecărei veri, un mare număr de femei tinere rămâneau însărcinate cu complicitatea lucrătorilor sezonieri și multe mame de familie rupeau lanțul matrimonial, atrase de mirajul unor lumi mai solare și mai puțin deprimante. În luna culesului se întâmplau de toate: certuri, încăierări, jigniri. Întreaga populație intra în călduri. Atunci fiecare ungher, fiecare tufiș se transforma în alcov. Și erau destul de dese orgiile și acuplările cu caracter promiscuu, în plină lumină a zilei, nesocotindu-se cele mai elementare reguli de pudoare.

– Lumea asta ar trebui exorcizată! izbucni într-o zi părintele Francisco, în culmea mâhnirii. Aici domnește necontestat diavolul, care-și bate joc de toate predicile, sfaturile și avertismentele noastre.

La tânguirile acelea, părintele Zielinski zâmbea serafic și-și desfăcea brațele cu un gest de calmă resemnare.

– De ce vrei să-l superi pe diavol? Oamenii ăștia trăiesc cea mai mare parte a anului în ceață, sub ploi torențiale sau, oricum, sub un cer întunecat și plumburiu, care nu lasă să pătrundă nici măcar o rază de soare. În aceste condiții, procentul de melatonină și de acetilcolină crește foarte mult și din pricina asta îi vezi aproape întotdeauna melancolici și deprimați. Apoi, deodată, fără să aibă răgazul unei adaptări progresive, se trezesc scufundați într-o mare de lumină și căldură, se trezesc pe jumătate goi sub biciul soarelui, încât pielea li se arde în două-trei zile. Nu te-au învățat la seminar? Nu te-au învățat că de la pielea bronzată pornesc reflexe ce modifică producerea anumitor hormoni, că melatonină este blocată brusc și apare, prin forța lucrurilor, euforia și o nestăpânită poftă de viață?

– O problemă de chimie, comentă el aproape cu dezgust. Am însă impresia că dumneavoastră, părinte Zielinski, vreți să le dați dreptate mai mult decât e cazul.

– Nicidecum. Am spus ce-am spus numai ca să te împiedic să tragi concluzii iraționale. Nimeni de aici nu trebuie să fie exorcizat. Ar fi poate necesară o vaccinare eficientă la apropierea perioadei secetoase. Dar de ani întregi mă lupt zadarnic să obțin o asemenea intervenție: autoritățile sanitare s-au dovedit întotdeauna surde la orice solicitare…

Pe Arcturus-4, părintele Francisco rezistă trei ani, cu singurul rezultat că nu reuși să câștige înțelegerea părintelui Zielinski și colecționă o lungă serie de insuccese. Într-o zi, în plină caniculă, o femeie de vârstă mijlocie îl atrase sub un pretext oarecare în căsuța ei și-i făcu o propunere obscenă.

Părintele Francisco îi scrise imediat episcopului și în scurtă vreme obținu un prudent transfer pe a șaptea planetă a lui Altair, care nu era foarte departe, dar Teilhard de Chardin fu obligat la un viraj dificil, cu o destul de complicată intrare în coridoarele continuumului spațio-temporal, ajungând mai întâi într-o zonă învecinată îndepărtatei constelații a Lebedei. Aproape o mie de ani-lumină parcurși în câteva zile, ca să ajungă la un sistem aflat abia la câțiva parseci!

Altair-7 era un punct nevralgic în geometria încâlcită a rețelei de navigație spațială. Întreg traficul spre îngrămădirile deschise din Ursa Mare și din constelația Taurului, spre Părul Berenicei și dubla îngrămădire din Perseu, ca și spre nebuloasele globulare de felul celei din Hercule M 13, aflată la 34.000 de ani-lumină depărtare și la care se putea ajunge totuși în timp scurt, grație coridoarelor amintite, acest trafic trebuia să treacă în mod necesar prin Altair-7, o regiune privilegiată a spațiului, extrem de bogată în racorduri și scurtături.

Pe planetă trăiau 15.000 de oameni, toți lucrători comerciali, angajați în birouri de reprezentanță și la diverse firme de import-export, plus câteva mii de roboți cu sarcini specifice în enormele hangare presurizate ce înconjurau pistele de aterizare.

Preoții erau doar paisprezece. Un număr mai mult decât suficient pentru asigurarea asistenței în cazul unei populații interesate numai de câștig și aproape indiferentă la orice fel de probleme spirituale.

Erau și alieni pe Altair-7. Umanoizi cu depline capacități de înțelegere și voință, așa scria în raportul Congregației De Propaganda Fide. Dar părintele Francisco avea serioase îndoieli în privința asta. Alienii de pe Altair-7 semănau cu mexicanii de odinioară, mereu obosiți, indolenți, șezând tot timpul la umbră, nehotărâți chiar și în fața celor mai evidente și mai spontane acțiuni.

Grație și aparatelor hipnopedice, după două luni părintele Francisco învățase limba, fără să obțină de altfel nici un avantaj în relațiile cu alienii, dimpotrivă… Cu cât vorbea mai mult cu ei, cu atât creștea în el neîncrederea în posibilitatea unui dialog profitabil. Era ca și cum ți-ai izbi capul de un perete.

– Cum te cheamă? îl întrebă misionarul, într-o zi, pe unul dintre alieni, care părea mai isteț.

– Cum mă cheamă? se bâlbâi cel întrebat.

– Da, care-i numele tău?

– Numele meu?

– Da, să auzim.

– Shoa-Shani.

– Shoa-Shani, și mai cum?

– Shoa-Shani Taki-jč.

– Foarte bine, Shoa-Shani. Cum te simți?

– Cum mă simt?

– Da, cum ie simți?

– Mă simt obosit.

– Unde locuiești?

– Unde locuiesc?

– Da, unde locuiești?

– Cine, eu?

– Da, tu. Unde locuiești?

– În vale.

– În ce sat?

– În ce sat?

– Da, care-i numele satului?

– Numele?

– Da, numele.

– Shoa-Shani.

Părintele Francisco avea răbdare, dar ajuns aici preferă să nu mai insiste. Îi întoarse alienului spatele și din ziua aceea nu se mai adresă indigenilor.

Peste trei luni, se afla pe Eridan-3, unde timpul de percepție și de reacție al alienilor era încă și mai lent. În schimb, pe Aretusa, în constelația Corbului, indigenii erau plini de viață și prietenoși, însă aveau prostul obicei de a întrerupe discuțiile fără nici un motiv plauzibil, când te așteptai mai puțin. Dar locul unde părintele Francisco avea să-și trăiască momentele de frustrare cele mai intense fu Arras, satelit al celei de-a cincea planete din sistemul Spica.

Arras era, cam ca și Altair-7, un alt punct esențial pe rutele interstelare. Și tot ca pe Altair-7, alienii erau complet indiferenți față de prezența oamenilor și față de faptul că aceștia îi invadau pe zi ce trece cu avanposturile lor comerciale, cu pretențiile permanente de a-și extinde bazele și de a obține noi concesii.

Arrasienii erau hermafrodiți, trăiau în medie două sute de ani pământești și simțeau impulsul procreării doar de două sau trei ori de-a lungul existenței lor, impuls căruia i se supuneau îndărătnici, cu o detașare scârbită.

Păreau vegetali, mereu în meditație, izolați sau în mici grupuri tăcute, adepți ai unei logici a efectului care-i dădea părintelui Francisco fiori. Cuvântul cel mai des întâlnit în dialogurile lor extrem de concentrate era grauko, o vocabulă intraductibilă, însemnând ceva de genul lui “absurd, de neconceput, contradictoriu”.

Crucea De Gheata


Cartea Crucea de gheață poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: