"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 aprilie 2020: Pași printre ași – Geo Raetchi

Şi rupt, și salvat

de Adrian Păunescu

A fost, înainte de toate și de cei mai mulți, Poet, dar a dat mâna cu notorietatea ca redactor-șef la „Flacăra”. El și ea au spart tiparele presei sufocate de vigilența partidului unic, scoțând-o din amorțeală cu aceeași frenezie cu care Păunescu umplea sălile și stadioanele mai ceva decât Ceaușescu, deosebirea esențială între cei doi fiind că la Cenaclul Flăcăra se mergea de bunăvoie și nesilit de nimeni din activul de partid. Ba chiar și din aceast activ se găseau unii ce riscau să se lase ademeniți de puterea-i de seducție, încât până și un ditamai colonel cu funcție mare – Horia Brestoiu, cândva (și) șef al secției de rugby Dinamo – se mărturisea așa: „Oho, prin ce emoții și câtă muncă specifică am trecut când a venit Cenaclul la Iași! Ca șef al Securității Județene, a trebuit să iau măsuri speciale spre a preîntâmpina vreo manifestație de prea mare entuziasm sau producerea de evenimente neconforme. Le-am luat, puteam sta liniștit, dar m-am dus personal în sala neîncăpătoare, să mă implic personal la nevoie pentru temperarea celor ce ar fi exagerat trăirea bucuriei poeziei și muzicii. Însă, după nici zece minute, cine aplauda și cânta, dimpreună cu artiștii, mai vârtos decât mulți și numai în picioare, în loc să-i tragă de mâneci pe tineri prea cuceriți de show? Eu, șeful organului!”.

În redacția din corpul C al Casei Scânteii am ajuns, dar numai ca prieten cu Ovidiu Ioanițoaia. N-a fost să fie mai mult de atât, deși poetul care fascinase cu volumul „Fântâna somnambulă” îmi remarcase începuturile gazetărești, în rubrica sa din „Contemporanul”. Însă tot am marcat câteva momente biografice importante în relația de la distanță cu inventatorul revistei care, printre altele, a scos din anonimat medici formidabili, a pledat pentru ecologie când nici că prea știa românul de rând cu ce se mănâncă chestia asta, a impus publicului numele unor oameni de presă, de cultură excepționali. Mulți dintre aceștia au rezistat tuturor valurilor, în final ca de tsunami, care s-au năpustit asupra presei, Tudor Octavian adaptându-se chiar, la o vârstă venerabilă, tehnologiei moderne: spre deosebire de un Ioanițoaia, care n-a renunțat nicicând la scrisul de mână, a învățat atât de bine lucrul pe calculator încât își preda lucrările de artă pe stick, gata machetate, spre bucuria editorilor, ca și a propriului buzunar. Asta nu înainte de a-și asigura pe primul calculator programul cu țăcănitul mașinii de scris – după 45 de ani cu Consulul pe genunchi, parcă nici nu mai aveam inspirație fără să-i aud zgomotul, se mărturisea distinsul.

I-a hăitut pe toți domn’ Păunescu, le-a făcut viața deloc ușoară, dar s-a bătut ca niciun alt șef din presă să aibă fiecare un trai decent. Râdeam cu gura până la urechi când, martor ocular aflându-mă, înrobiții de tutun se repezeau să deschidă până la refuz ferestrele, dând din brațe mai abitir decât Chaplin pentru a forța evacuarea fumului gros, de cum se transmitea teribila veste Vine șefu’ scump!. Însă ce s-ar fi făcut Ovidiu, cel Traian pentru prieteni, fără tupeul (nepartinic) al lui Păunescu de a angaja pe unul ce trădase, mergând după prima-i nevastă în Statele ei? L-a angajat pe post de corector, spre a înșela vigilența Secției de presă a ceceului, i-a cerut să semneze cu pseudonim (Emil Negoiță, Traian Iordăchescu ș.a.) până când, cum-necum, l-a vârât pe Ioanițoaia în partid, pentru a-i reda statut oficial de redactor celui lansat în presa sportivă, dar cu condei sclipitor etalat mai cu seamă în paginile revistei Flacăra: într-atât de bazat scria despre medicii eminenți ai României, încât am avut de dus adevărate lupte în șuete cu doctori adevărați pentru a le demonstra, câștigând chiar pariuri!, că Traian Ovidiu nu a făcut aceeași facultate ca ei, ci e doar fiu de specialist în ale anatomiei și fiziologiei, priceput foarte în folosirea limbii, însă nu ca organ de simț.

Iar dintre toți aceia pe care i-a hăituit (însă le-a și însemnat drumurile devenirii și creației, majoritatea afirmându-se ulterior nu numai în presă, dar și în literatură, teatru, diplomație, chiar business), Dan Bârlădeanu i-a rămas alături până la capăt. Capătul vieții de dăruit secretar de redacție și mai mult de atât – a fost unul dintre cei mai corecţi, mai tenaci și mai serioși colegi de muncă ai mei. Iubea teatrul și visa gazetăria, cum îl definea Adrian Păunescu. Bunului nea Dan îi datorez și eu colaborarea la o publicație a Poetului – e drept, doar la aceea scoasă după ce fusese lăsat fără revista cea vestită: mă talona câteva zile, apoi nu se dădea plecat din biroul de om ocupat până peste cap ce mă aflam atunci decât cu articolele promise pentru „Flacăra lui Păunescu” sau almanahul ei. Era într-adevăr tenace, așa cum avea să se dovedească și fiul său Ivor, care a emigrat la Montreal în 1986, dar după 11 ani insista și reușea să fie audiat în Comisia pentru cultură a Camerei Deputaților, în vederea „stabilirii unor legături de colaborare între televiziunile publice din România şi din Canada”. Fostul operator de la TVR ajuns telecast canadian (și-a fondat și propriul post de televiziune în Toronto) a produs filme dedicate țării natale: „Dumnezeu e în România”, „Locul unde omul râde de moarte” – despre Săpânța e vorba – sau „Omul cu papion”, închinat împreună cu Smaranda Jelescu lui Ion Rațiu. Iar ultima-i implicare, la propriu, în peisaju-i natal se vrea o inedită propunere, cu uneltele cineastului, pentru salvarea minunii naturii cu numele de Delta Dunării.

Apropo de formula cu șef scump (cuvântul iubit era rezervat, se știe cui), se pare că ea a fost consacrată de mâna dreaptă a poetului în conducerea revistei, Nicolae Arsene. Acesta i-o adresa, oricum, cel mai des, în ședințele convocate de urgență la revenirile din pereginările Cenaclului, în care mi s-a povestit cum se întâmplau scene relevante pentru multiplele fațete ale personalității al unui redactor-șef cum altul nu s-a mai prea pomenit. Păunescu, marcat vizibil de teribilul consum din spectacole, făcea eforturi mari să se mențină treaz, ascultând relatări despre ce se petrecuse în lipsa-i, iar la un moment dat întrerupea brusc vorbitorul: își amintise că vreun icsulescu comisese nu știu ce năsărâmbă și, după ce tuna și fulgera, decreta scurt dați-l afară!. Imediat ațipea, liniștea se așternea, asistența veghea (somnul șefului drag). Dura puțin, niciun sfert de ceas, că se trezea tot brusc, întrebând la fel de scurt Unde am rămas?… A, da, icsulescu – scrie bine, e tip de ispravă, trece-l la primă, Arsene.

Pasi Printre Asi


Cartea Pași printre ași poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 7 aprilie 2020: Pași printre ași – Geo Raetchi

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: