"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 decembrie 2017: Cartea Lui Van Vogt – A. E. Van Vogt

Marriott se trezi, reamintindu-și de acel lucru de necrezut pe care îl zărise cu o seară înainte în camera de zi goală. Memoria, ageră și precisă ca o imagine vizuală, l-a smuls brusc din pat. Își îmbrăcase la iuțeală halatul și se îndrepta spre camera de zi când încetini pasul și se opri gândindu-se. E o prostie la mijloc. A fost doar un vis. A dat din cap în semn de dezaprobare, zâmbind cu reproș. Înainte, dormitorul fusese o cămară a vechii case Marriott. O alesese fără a ține cont de frumusețea ei, doar pentru că se afla alături de bucătărie și se putea încălzi de la aragaz. Se îndreptă acum sprinten spre bucătărie, aprinse focul, încălzi apă, se spălă, se rase și se îmbrăcă. Își aminti zâmbind cum odată, cu mai mult de un an în urmă, sărise din pat ca un nebun și înșfăcase receptorul – ca să-și dea seama că de fapt nu sunase nimeni.

Își puse pardesiul și zăbovi un moment pentru a se cerceta atent în oglinda din hol. Era o oglindă ștearsă iar imaginea pe care o văzu era neclară. Cu toate acestea, izbutea să reflecte imaginea unui bărbat tânăr, cam până în patruzeci de ani, zvelt, cu o pălărie gri și pardesiu. Satisfăcut, își îndreptă privirea într-o parte în așa fel încât, pentru moment, holul mare intră în raza lui vizuală. Ca întotdeauna, pustietatea din jur îl șocă întrucâtva. Totuși, ceea ce îl neliniștea cel mai mult era că își dădea seama că privirea i se îndrepta automat spre ușa de la camera de zi. Marriott strâmbă din buze cu dispreț.

– Prostul naibii – spuse cu necaz către imaginea din oglindă. Ce încerci să faci? Vrei să dovedești că ești idiot?

Se simțea cât se poate de mulțumit văzând că ușa camerei de zi era închisă. Își îndreptă privirea, înadins, în altă parte și deschise ușa de la intrare. Un vânt rece de aprilie îl izbi în față. Încuie ușa după el și se îndreptă spre poartă. Aceasta scârțâi când o deschise, dar balamalele ruginite nu-l mai deranjau de mult. Închise poarta, apoi, conform obiceiului, zăbovi o clipă să arunce o privire spre capătul străzii.

Strada era lungă, iar casele mai îndepărtate se răzlețeau astfel încât era aproape imposibil să-ți dai seama unde începea câmpul deschis. Paul Marriott oftă. Tatăl lui îi spusese, nu numai o dată, că la începutul veacului casa Marriott se întindea pe un sfert de milă dincolo de periferia localității Hampden, o casă frumoasă, cu aspect plăcut, dispunând de douăzeci de acri de teren împădurit, punctul de atracție al satului. Treptat, satul trecuse în zona nouă a orașului, până când ajunsese înăuntrul sectorului comercial al acestuia.

Trei minute i-au trebuit lui Marriott ca să ajungă la braseria Mătușii Mary. Se instală comod la masă și, când veni chelnerița, o întrebă:

– A venit Judith?

Fata clătină din cap încruntându-și puțin sprâncenele, ezită și apoi spuse:

– Scumpule, știi prea bine că domnișoara Judith nu mai mănâncă la noi.

Marriott zâmbi, dar era supărat pe el însuși. Întrebase de Judith pentru că, ei bine, nu putea să se hotărască pentru ce motiv. Chelnerița schimbă subiectul:

– Cum te simți după spectacolul de aseară?

– Bine.

Fata se miră.

– Cu siguranță că te-a făcut să-ți dai aere pe aici. Chicoti. Pentru moment, am crezut că are de gând să te facă să-ți dai jos pantalonii.

Marriott zâmbi, ceva mai evaziv de data asta, și îi dădu comanda. Rămase posac după ce ea plecă, rememorând spectacolul ultimului supraviețuitor al familiei Marriott dându-se în stambă în fața unui public despre care descoperise că apreciază mai mult decât el scăpătarea familiei Marriott. Se opusese să urce, dar un grup de tineri zgomotoși insistaseră. Tocmai i se aduse micul dejun când un bărbat intră în braserie și îl salută din cap, iar Marriott îl salută și el la rândul lui prietenos, spunând:

– Bună Greg.

Tânărul solid mormăi în timp ce se așeză în separeul de vizavi de Marriott. Își trâmbiță comanda către chelneriță și apoi se întoarse către Marriott.

– Sistemul nervos uman este negreșit un lucru ciudat, nu-i așa?

Marriott dădu din cap afirmativ.

– Ai văzut cu adevărat cățelușul ăla pe care pretindeai că-l mângâi? stărui Greg.

Marriott ridică din umeri.

– Nu-mi aduc aminte.

– Chiar deloc? întrebă Greg uimit.

– Mi-aduc aminte vag că Blandar m-a rugat să mă uit la ochiul lui drept și apoi el mi-a atins mâinile – cred.

– Exact. Şi ți-a explicat că doar unul din cinci se poate scufunda atât pentru prima oară.

– Bănuiesc că sunt unul dintre ei – spuse Marriott.

Acum era dornic să plece. Bău dintr-o înghițitură cafeaua și mormăi ceva despre întârzierea la serviciu. Ajunse la magazinul de galanterie bărbătească Clayton la nouă fără cinci, descuie ușa și începu să măture. La nouă și zece sosi tânărul Pete Clayton, și atunci intrară câțiva fermieri. La nouă și jumătate bătrânul Pete Clayton dădu buzna în biroul din spate și rămase acolo toată dimineața examinând registrele. Absența bătrânului a fost o adevărată ușurare pentru Marriott; era îngrijorat în privința lui Judith și nu dorea ca simpla prezentă a lui Pete să-l deranjeze. Asta nu că i-ar plăcea – își spunea – să-și facă griji. Totuși, simțea nevoia să poată reflecta la anumite lucruri.

Oare ce vroia să spună chelnerița de la braseria Mătușii Mary – se întreba el – când susținea că știu că Judith nu mai mănâncă acolo? Până atunci nu-i trecuse prin minte că nu știe motivul. Se simțea la un pas de descoperire. Chiar înainte de ora unsprezece, neținând seama de privirea tăioasă a tânărului Clayton, și-a luat o pauză de un minut ca să o sune pe Judith la librărie. A răspuns tatăl ei și Marriott a fost uimit când i s-a răspuns cu o tăcere neobișnuită, după care a auzit în receptor – A, tu ești, Paul?

– Da, domnule Garson. Ciudat că am fost îngrijorat din pricina ei toată dimineața – este cumva plecată?

Tăcere. În final – Uite ce e, Paul, ce-ar fi să treci pe la mine pe la librărie? Aș vrea să-ți vorbesc.

Vocea bătrânului părea deosebit de gravă. Paul dădu din umeri și spuse:

– Desigur, domnule. Am să trec în pauza de prânz.

Restul dimineții a simțit un gol bizar în cap. Și-a mâncat prânzul fără nici o poftă, simțindu-se neașteptat de istovit. Probabil că în dimineața asta am muncit mai mult decât mi-am dat seama – a conchis el.

Toată după-amiaza a fost o adevărată forfotă de fermieri prin magazin. Marriott a cinat cu ceva mai multă poftă și s-a dus la un spectacol ca să se mai relaxeze. De abia în jurul orei zece seara, tocmai când urca treptele casei, și-a amintit că nu se dusese să-l vadă pe domnul Garson.

„Trebuie neapărat să-l vizitez mâine” – și-a spus în sinea lui.

Înăuntru, a aprins lumina din hol și întâmplător a aruncat o privire spre ușa de la camera de zi. Pe loc, gândul i-a zburat la ceea ce văzuse cu o seară înainte. Marriott s-a scuturat supărat. Era într-adevăr timpul să arunce o privire în camera aceea.

Camera de zi era la fel ca și în seara trecută. De mai bine de patru ani fusese la fel de goală ca și restul casei. Acum, era complet mobilată. Un om în vârstă și o femeie în vârstă stăteau nemișcați pe scaune, în capetele opuse ale camerei. Femeia ținea o carte, iar bărbatul ședea pur și simplu. Timp de un minut, Marriott a stat acolo uitându-se fix la ei. Iar ei nici măcar n-au mișcat un deget și nici nu s-au uitat la el. În cele din urmă, neștiind ce să mai facă, Marriott a închis ușa și s-a retras în bucătărie.

A aprins focul, s-a dezbrăcat și s-a întins în pat, spunându-și că s-ar cuveni să cheme poliția, dar avea senzația stranie că îi mai văzuse pe oamenii aceia din cameră. Dacă s-ar fi uitat mai bine, ar fi recunoscut în femeie pe Judith pe la patruzeci și cinci de ani, iar în ce privește bărbatul…

Mult după miezul nopții, Marriott s-a deșteptat deodată dându-și seama că adormise tocmai când se gândea că bărbatul semăna izbitor de mult cu el, așa cum ar putea să arate peste vreo douăzeci de ani.

S-a dat jos din pat, a aprins luminile și s-a dus în camera de zi. Aproape că se aștepta s-o găsească goală, când colo, erau de față, neschimbați, bărbatul și femeia ocupau aceleași locuri ca mai înainte. Doar sentimentele lui nu mai erau aceleași. Pur și simplu, fără teamă, știa că trebuie să intre și să privească la cei doi.

Fără ezitare, trecu pragul.

Marriott se mișcă în scaun și privi spre Judith. Își amintea în mod bizar că intrase în cameră în acel moment, dar știa că stătuse lângă fereastră aproape o oră. Alungă gândul îndoielii ce-l încercă din nou.

– Ei bine, să fiu al naibii – explodă el cu voce tare.

Judith își ridică privirea din carte:

– Ce s-a întâmplat, dragă?

Marriott ezită. Amintirea din mintea lui începea să-l deranjeze, iar gândul la acea amintire semăna cu o tracasare personală.

– Ah, nimic – mormăi el. Cred că o să mă plimb înainte de culcare până la magazin – adăugă apoi. Vezi dacă totul e în regulă.

Judith părea că acceptă explicația și scopul ei ca pe ceva normal, din moment ce se întoarse la cartea ei. Marriott ieși în hol, își puse pălăria și apoi zăbovi în fața oglinzii. Imaginea din oglindă era a unui bărbat spilcuit, cam de cincizeci de ani. Găsi imaginea aceea mai interesantă ca de obicei, pentru că se studia cu o râvnă care, pe neașteptate, îl sperie până în adâncul sufletului.

Ce dracu, se gândi el, un om bătrân ca mine să mai caute frumusețea.

Afară, constată cu uimire că transpira. Era o noapte caldă, așa că-și șterse sudoarea de pe față cu batista și dădu din cap întrebător. Oare o să mi se facă rău? Dar se îndreptă spre poartă fără nici o senzație de greață și mult mai interesat față de cele din jur decât fusese în mulți ani. Vechea casă Marriott se afla acum într-adevăr în interiorul orașului. Pe ambele laturi ale străzii, în ambele direcții, vitrinele scânteiau cu o varietate de lumini profund strălucitoare. Strada strălucea de culori, iar cele două șiruri ale lampadarelor curbate înaintau departe, spre vest, țesute într-un abur de lumină.


Cartea Cartea Lui Van Vogt poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: