"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 8 decembrie 2017: 1989 – Adrian Buz

Am în față o fotografie, o veche fotografie alb-negru aproape ireală. O fotografie în care se mișcă ceva. Lumina de miez de vară a anului 1989 tremură ușor pe zidurile masive ale Liceului Frații Buzești din fundal, în timp ce un grup de tineri și câțiva adulți aliniați pe patru rânduri privesc spre aparatul fotografic. Chipurile celor treizeci de elevi în pragul absolvirii liceului par niște flori albe la capătul tulpinilor negre, siluete suple, îmbrăcate în uniforme – se clatină imperceptibil, nesigure, sub năvala acestei lumini intense, incandescente. Unii dintre ei se sunt pe fază, afișează zâmbete spontane, încărcate de diverse emoții; alții par că își trăiesc inerți absența – poate un moment neinspirat de turpitudine sau poate furați de cine știe ce gânduri sau poate pur și simplu o mărturie unei imobilități expresive. Îți poți aminti gândurile de la optsprezece ani, după două decade? Unul din aceste chipuri absente care se unduiește în poză e al meu, ascuns după o expresie pe jumătate neatentă, pe jumătate vizibil atinsă de aroganța specifică vârstei. Îmi amintesc cu precizie la ce mă gândeam în momentul în care fotograful a declanșat procedeul, de parcă aș fi vrut să imprim pe peliculă și vedenia mea nesigură, mai degrabă întrebătoare, asupra viitorului. Cine voi fi în anul 2001 când voi avea treizeci de ani? Un animal uman ajuns la maturitate, ale cărui instincte îl responsabilizează pentru a supraviețui în mediul lui, indiferent cum va fi acest mediu. Voi fi, adică, opusul celui care eram în acel moment. Interogația mea nu avea nimic nostradamic, pur și simplu pipăiam cu mintea un viitor fără indicii. Mi se părea potrivit să asortez acestui moment de răscruce o seriozitate de adâncime. S-ar spune că trăiam clipa destul de pătruns.

Se pare că șmecheria mi-a ieșit. Interogația mea ajunge cumva la mine peste ani, în această fotografie în care lumina vibrează, țâșnind dintr-un aparat psihic de proiecție. Acum știu toate lucrurile pe care atunci nu le știam, pentru că între timp istoria și-a ridicat de pe ele draperia unui timp, pentru că între timp viața și-a văzut de treaba ei.

Nu știam că regimul comunist va cădea în nu mai puțin de o jumătate de an și Ceaușescu va fi executat în urma unui proces care, deși a avut temeiul lui, după câțiva ani, când tot ceea ce putea să ne orbească în acele momente de bucurie ingenuă ni s-a ridicat de pe ochi, a apărut ca o afacere dubioasă. Nu știam că există pe lume un om care se cheamă Ion Iliescu, primul președinte al României democratice, și nici care va fi rolul lui în primii ani de libertate, marcați de evenimente violente și manipulări și însuflețiri și bâjbâieli politice. De asemenea, nu știam cine e Adrian Năstase, un alt personaj cu un rol politic major în evoluția ulterioară a României și nu știam nici că în chiar vara acelui an de grație 1989, cu puțin înainte de prăbușirea comunismului, a fost implicat într-un eveniment aproape simbolic: a condus o delegație de tineri politicieni români la Moscova, unde, în ciuda dezghețării iernii ruse și a Prestroikăi deja în derulare, le-a ținut nepoților lui Lenin un curs zelos de socialism, năucindu-i, probabil, prin anacronism, ca un parior complet lipsit de fler. Habar nu aveam cât de profunde sunt urmele lăsate de 50 de ani de comunism. Treaba asta cu cei 50 de ani de comunism care ne-au întârziat devenirea și progresul – o aproximare exagerată, oficial nu au fost decât 43, 43 de ani de noapte roșie – a ajuns în anii postdecembriști un fel de refren fatalist menit să ascundă multe eșecuri și neputințe în zona politică și socială. Dar mai ales, nu știam că cenușiul vremurilor de atunci e de fapt culoarea specifică a unui popor cu un destin neenunțiativ, mai degrabă imploziv și că vâna lui e una fudulă, dar ineficientă în cea mai mare parte a manifestărilor lui, inclusiv fotbalul.

Nu știam că pe 4 iunie în Polonia frontul Solidaritatea a câștigat primele alegeri libere, o primă lovitură în spiritul răsturnării partidului comunist în groapa de gunoi. De asemenea, nu știam nici cine e Vaclav Havel și nici care va fi rolul lui într-o revoluție care avea să se numească „de catifea”, în Cehoslovacia, în noiembrie; nu știam nici că pe data de 23 august a aceluiași an Ungaria își va deschide granița spre Austria, ridicând o parte din restricții și nici că pe 18 octombrie Erich Hoenecker, silit de circumstanțele noii istorii, își va da demisia, ceea ce i-a scutit pe est-germani de un tămbălău inutil și poate sângeros. Probabil că unii dintre cei care își mai amintesc acum de Zidul Berlinului se întreabă dacă nu cumva infamul simbol al unei epoci a căzut singur, de bunăvoie. N-a căzut singur, pe 9 noiembrie 1989 o mulțime entuziastă pur și simplu a început să șterpelească bucăți din el și nu s-a lăsat până nu l-a transformat în uitare. Sau în produse ale unui comerț exotic pe e-bay. Nu știam că, înainte ca toate aceste chipuri să apară cu răsuflarea tăiată la știri, lucrurile au fost negociate cu minuțiozitate la Malta între o mână de oameni, învăluiți în exagerări și secrete înnebunitoare. Istoria are subteranele ei, iar faptul că plătești taxe și impozite nu înseamnă că ai dreptul să te plimbi prin ele ca printr-un muzeu. De fapt, dacă plătești taxe și impozite și cam asta e tot ce poți face într-o viață de om, Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău, consolează-te că gândul că ești un bun cetățean și că măcar ai dreptul să-ți exerciți liber votul – ai putea să nu ai nici atât.

1989? Pe 20 mai, în China s-a instalat legea marțială în urma protestelor studențești din Piața Tiananmen, din Beijing; a fost îngrozitor, imagini cu studenții care s-au pus în calea tancurilor au intrat în patrimoniul simbolic al omenirii – ce-o fi fost în capul lor? Pe 24 martie, petrolierul Exxon Valdez a eșuat pe coastele Alaskăi și 200 de milioane de litri de țiței s-au vărsat în mediu, cea mai mare catastrofă ecologică din istoria omului – văzând ușurința cu care acest animal dotat cu conștiință sădește distrugere în jurul lui ajungi să te întrebi dacă evoluția a fost o idee bună, imaginile cu păsările și mamiferele marine înecate în otrava neagră, au intrat și ele în patrimoniul simbolic al omenirii. În iunie a murit ayatollahul Khomeini în Iran; în mod ciudat, și el a intrat tot acolo, dar nu înainte de a-l pocni pe Salman Rushdie cu o Fatwa pentru Versetele satanice, ceea ce, și mai ciudat, i-a făcut pe amândoi un pic mai faimoși, istoria literaturii înregistrând un caz dramatic de amestec al fanatismului realității în adevărul minciunilor ficțiunii. Pe 26 iulie, juriul unui tribunal federal din Statele Unite ale Americii îl l-a condamnat pe R. T. Morris, jr. Pentru realizarea unui virus informatic – primii pași într-o nouă eră. Și, dacă tot suntem aici, Curtea Supremă de justiție a decis că steagul american poate fi ars ca formă de protest, sub protecția primului amendament. Din 20 ianuarie George Bush, senior a fost ales președinte în Statele Unite ale Americii; n-a durat foarte mult până când trupele americane au invadat Panama, sub motivația înlăturării dictaturii lui Noriega – se vede treaba că în familia Bush funcționează o condiționare genetică. În august, Voyager 2 a trecut printre planeta Neptun și luna ei, Triton – în anul de grație 1989, acestei aventuri însuflețitoare i se atribuia epitetul „departe”. Și tot atunci, stația orbitală MIR și-a început cariera. În același an, Camilo José Cela a primit premiul Nobel pentru literatură; să fi fost comitetul academiei suedeze sedus de limbajul cel puțin colorat al spaniolului, care, probabil, a murit cu convingerea că Dios are cońo?

Atunci nu știam toate aceste lucruri. În acel moment, aveam 3 ore de televiziune pe zi, iar presa scrisă era un instrument de preamărire prăbușit în derizoriu. Astăzi cu un singur clic într-o fereastră de webrowser afli mai multe despre anul 1989 decât ai fi putut să o faci atunci, oricât ți-ai fi căscat ochii și urechile.

 


Cartea 1989 poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: