"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 9 decembrie 2017: Tuareg – Alberto Vazquez-Figueroa

Asculta cu ochii deschiși, privind tavanul jaimei sale cu dungi, pe care îl cunoștea atât de bine, și i se părea că vede gheme de scaieți alergând slobode peste nisipuri și stânci, mereu grăbite, mereu dorind să găsească un loc de care să se agate, un cămin permanent care să le primească și să le scape de acea veșnică peregrinare fără țintă dintr-o parte în alta a Africii.

În lumina lăptoasă a zorilor, filtrată prin minuscule fire de praf în suspensie, scaieții apăreau pe neașteptate, ca niște fantome dornice să se năpustească asupra oamenilor și animalelor, ca să se piardă apoi – așa cum sosiseră – în infinitul neant al pustiului fără hotare.

„Trebuie să existe o graniță pe undeva. Sunt sigur.”, spusese cu o neliniște disperată în glas, și acum era mort.

Nimeni nu-i vorbise înainte lui Gacel de granițe, fiindcă niciodată nu existaseră între hotarele Saharei.

„Ce graniță ar opri nisipul ori vântul?”

Își întoarse chipul spre noapte și încercă să Înțeleagă, dar nu reuși. Oamenii aceia nu erau criminali, dar pe unul îl îngropaseră, iar pe celălalt, nimeni nu știa unde îl duseseră. Nimeni nu putea fi ucis cu atâta sânge rece, oricât de mare i-ar fi fost greșeala.

Și cu atât mai puțin în timp ce dormea sub protecția și acoperișul unui inmouchar.

Ceva ciudat învăluia acea istorie, dar Gacel nu izbutea să-și dea seama ce este; doar un singur lucru era limpede: cea mai veche lege a deșertului fusese încălcată și asta era ceva ce un imohag nu putea accepta.

Își aminti de bătrâna Khaltoum și simți cum O mână înghețată – frica – i se pune pe ceafă.

Apoi își plecă privirea spre ochii deschiși ai Lailei, ce străluceau fără somn în penumbră, reflectând ultimii cărbuni ai focului, și i se făcu milă de ea:

Pentru cei cincisprezece ani ai ei abia împliniți și pentru cât de pustii îi vor fi nopțile când el va fi plecat. Și i se făcu milă și de el însuși, pentru cât de goale vor fi nopțile lui când ea nu va fi alături de el.

O mângâie pe păr și observă că îi mulțumea pentru acest gest ca un animal, deschizându-și și mai mult ochii mari de gazelă speriată.

– Când o să te întorci? Murmură, mai mult ca o rugăminte decât ca o întrebare.

Clătină din cap:

– Nu știu, recunoscu. Când voi fi făcut dreptate.

– Ce însemnau bărbații aceia pentru tine?

– Nimic, mărturisi. Nimic, până ieri. Dar nu e vorba de ei. E vorba de mine. Tu nu înțelegi asta.

Laila înțelegea, dar nu protestă. Se mulțumi să se ghemuiască și mai mult lângă el, căutând parcă forța sau căldura lui, și întinse mâinile Într-o ultimă încercare de a-l opri când el se ridică în picioare și se îndreptă spre ieșire.

Afară, vântul continua să plângă molcom. Era frig și se înfofoli în jaique, pe când un fior îi străbătea spatele; nu știu dacă fusese din cauza frigului sau a înspăimântătorului neant al nopții ce se deschidea în fața lui. Era ca și cum s-ar fi scufundat într-o mare de cerneală neagră; și abia făcuse primul pas, că Suilem se ivi din Întuneric și îi întinse frâul lui R’Orab.

– Noroc, stăpâne, zise, și dispăru ca și cum n-ar fi existat.

Obligă animalul să îngenuncheze, se urcă în spinarea lui și îl lovi ușor pe gât cu călcâiul:

– Șiaaa! Porunci. Haide!

Animalul scoase un muget de nemulțumire, se ridică greoi și rămase nemișcat, pe cele patru picioare, cu fața spre vânt, așteptând.

Targui-ul îl orienta spre nord-vest și-i înfipse din nou călcâiul în gât, cu mai multă forță, ca să pornească la drum.

La intrarea în jaima se desenă o umbră mai densă decât celelalte. Mai întunecată. Ochii Lailei străluciră din nou în noapte, în vreme ce călărețul și cămila dispăreau, ca împinși de vânt și de scaieți.

Vântul plângea tot mai tare, știind că în curând lumina soarelui avea să vină să-l potolească.

Ziua nu era încă nici măcar acea penumbră lăptoasă care îi îngăduia să distingă cu greu capul cămilei sale, dar Gacel nu avea nevoie de mai mult. Știa că nu exista nici un obstacol înaintea lui pe sute de kilometri, iar instinctul său de Om al deșertului și capacitatea lui de orientare chiar și cu ochii închiși îi indicau drumul până și în cea mai neagră noapte.

Era o virtute pe care doar el și cei ca el, care se născuseră și crescuseră în ținutul nisipurilor, O aveau. Asemenea porumbeilor călători, păsărilor migratoare sau balenelor în cele mai adânci străfunduri ale oceanelor, targui-ul știa întotdeauna unde se află și încotro se îndreaptă, de parcă o veche, foarte veche glandă, atrofiată la restul ființelor umane, s-ar fi menținut activă și eficace doar la acest popor.

Nord, sud, est, vest; puțuri, oaze, drumuri, munți, „pământuri pustii”, râuri de dune, întinderi stâncoase. Tot universul imensităților sahariene părea că se reflectă ca un ecou în adâncul creierului lui Gacel, fără ca el s-o știe, fără să fie pe deplin conștient de asta.

Soarele îl surprinse călare pe mehari și se înălță deasupra capului său, tot mai puternic, făcând vântul să tacă, strivind pământul, potolind nisipul și scaieții, ce nu mai alergau de colo-colo, scoțând șopârlele din vizuinile lor și făcând păsările să se lase la pământ, căci nici să zboare nu mai Îndrăzneau când, în sfârșit, ajunse la zenit.

Targui-ul opri atunci animalul, îl obligă să Îngenuncheze și înfipse în pământ spada cea lungă și bătrâna-i pușcă, ce slujiră drept suport, Împreună cu șaua, pentru un micuț acoperiș de pânză groasă.

Se retrase la umbra acestuia, își sprijini capul pe spinarea albă a mehari-ului și adormi.

L-a trezit, mângâindu-i nările, cel mai jinduit dintre mirosurile deșertului. A deschis ochii și a rămas foarte liniștit, inspirând aerul, fără dorința de a privi spre cer, temându-se că totul nu era decât un vis, dar când, în cele din urmă, și-a Întors capul spre apus, l-a văzut acolo, acoperind Orizontul, mare, întunecat, promițător și plin de viață, diferit de ceilalți, albi, înalți și parcă cerșind, Care din vreme în vreme soseau din nord pentru a dispărea fără să-ți lase nici cea mai mică speranță de ploaie.

Norul acela cenușiu, jos și splendid părea că ascunde în sânul lui toate comorile de apă din univers și era, probabil, cel mai frumos pe care Gacel îl văzuse în ultimii cincisprezece ani, poate de la marea furtună dinaintea nașterii Lailei; acea furtună care o făcuse pe bunică-sa să-i prezică un viitor negru, pentru că atunci jinduita apă se transformase într-un torent ce luase cu el jaime și animale, distrusese culturile și înecase o cămilă.

R’Orab se agită, neliniștit. Și-a întors gâtul lung și și-a îndreptat botul cu jind spre cortina de apă ce înainta descompunând lumina și transformând peisajul. A mugit ușor și din gâtlejul său s-a auzit un tors de pisică uriașă, satisfăcută.

Gacel s-a ridicat încet în picioare, i-a scos șaua și, la rândul lui, și-a scos straiele, pe care le-a Întins cu grijă peste tufele de scaieți ca să se ude cât mai tare. Apoi, desculț și gol, a așteptat în picioare ca primele picături să stropească nisipul și pământul, acoperind de cicatrice ca de vărsat chipul deșertului, pentru ca apoi apa să sosească În valuri, îmbătându-i simțurile când auzea dulcele răpăit transformându-se în vuiet, simțea pe piele mângâierea călduță și în gură prospețimea limpede și respira râvnitul parfum al pământului îmbibat de apă, din care se înălța un abur gros și tulburător.


Cartea Tuareg poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: