/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 7 mai 2018: Cavalerii Pardaillan, Vol. 2 – Michel Zevaco

Îndată se gândi la numeroșii hughenoți veniți la Paris cu Jeanne d’Albret, regele Henri de Navarra și amiralul Coligny.

François de Montmorency era încredințat că e vorba de o măsură a poliției, luată fără alte scopuri: împotriva hughenoților.

În acest timp, trăsura începuse drumul înapoi spre palatul Montmorency. Bătrânul Pardaillan descăleca și dădu calul pe mâna unuia dintre călăreții escortei. Voia să aibă cugetul împăcat și se duse să-l iscodească pe ofițer.

Nu se scurseseră nici cinci minute de la plecarea mareșalului, și, în timp ce el se frământa ce poveste să scornească pentru a-l face pe ofițer să vorbească, văzu pe unul din soldații postului îndepărtându-se de poartă și îndreptându-se spre strada Saint-Antoine.

Pardaillan se luă după el. Se gândea că-i va fi mai ușor să scoată ceva de la acest soldat.

Se apropie deci și încercă să meargă lângă el.

– E cald, zise că să intre în vorbă. N-ar fi binevenită o sticlă de vin rece?

– Tare binevenită, gentilome.

– Vreți să beți una cu mine, în sănătatea regelui?

– Vreau, de ce nu?

– Să intrăm în cârciuma asta…

– Nu acum.

– De ce nu acum, din moment ce acum ne e sete?

– Pentru că am o treabă de făcut.

– Unde?

Dintr-o dată soldatul începu să-l privească pieziș pe stăruitorul curios. În momentul acela, privirea lui Pardaillan căzu pe o hârtie ascunsă de soldat în pieptar și din care se zărea un colț.

– Asta-i bună, gentilome, dar de ce vă interesează? continuă soldatul.

– Nu mă interesează. Dar, dacă treaba dumitale ne duce departe, atunci înțelegi…

– E drept. Ei bine, mă duc la Temple.

Pardaillan tresări. Merse mai departe câțiva pași tot gândindu-se la o idee ce-i trecu deodată prin cap.

– Camarade, zise el fără șovăire, vreți să vă spun ceva? Duceți o scrisoare la palatul Mesmes.

– Dar de unde știți? exclamă soldatul uimit.

– Iată, aici aveți scrisoarea cu colțul ieșit din pieptar, o să cadă, băgați de seamă!

În același timp apucă hârtia cu două degete și trase. Aruncă la iuțeală o privire pe adresa astfel întocmită: „Domnului mareșal de Damville, în palatul său”.

Pardaillan roti o privire în jur. Se aflau pe strada Saint-Antoine, plină de trecători. La douăzeci de pași venea spre ei o patrulă de pază călare. Nu era chip să fugă luând cu el scrisoarea. O înapoie deci soldatului. Putu zări însă că era destul de prost lipită, ca de cineva care fusese tare grăbit.

Își continuară drumul, Pardaillan hotărât să nu-l scape pe om din mână, iar soldatul devenit foarte bănuitor.

– Iertați-mă, domnule, spuse deodată acesta din urmă, dar scrisoarea trebuie predată cât mai curând cu putință!

Și fără să mai aștepte vreun răspuns, soldatul începu să alerge.

Avea însă de-a face cu unul mai încăpățânat ca el: Pardaillan o luă și el la goană.

– Camarade, zise el, vrei să câștigi o sută de livre?

– Nu, răspunse soldatul grăbind pasul.

– Cinci sute! spuse din nou Pardaillan.

– Dați-mi pace, domnule, sau încep să strig!

– O mie! …

Soldatul se opri deodată și se făcu stacojiu.

– Ce vreți de la mine? întrebă el cu glas tremurător.

– Să-ți dau o mie de livre de aur, dacă mă lași să citesc scrisoarea pe care o duci.

– Să fiu spânzurat pentru o mie de livre? Fiți serios!

– Aha, în scrisoare e deci vorba de un lucru de mare însemnătate. În acest caz îți ofer două mii de livre!

Soldatul șovăi și atunci Pardaillan îi șopti la repezeală:

– Intrăm în prima cârciumă și în timp ce golești o sticluță, dezlipesc scrisoarea, o citesc și o lipesc la loc. Nimeni nu va ști.

– Nu, îngăimă soldatul cu glas înăbușit: ofițerul mi-a spus că dacă pierd scrisoarea voi fi spânzurat.

– Prostule! Dar cine îți spune s-o pierzi? Trei mii de livre! oferi Pardaillan și luându-l pe soldat de braț, îl trase în fundul unei cârciumi din apropiere. Soldatul asuda din greu, pălea și se înroșea.

– Este chiar adevărat? întrebă el când fură așezați în fața unei sticle de vin.

Pardaillan își goli chimirul și spuse:

– Numără!

Soldatul, orbit, înăbuși un urlet. Nu mai văzuse niciodată atâta aur. Avea o avere în fața lui. Tremurând, îi dădu scrisoarea lui Pardaillan și, fără să mai numere, își umplu doldora buzunarele cu aur. Apoi, ca apucat de nebunie, se ridică, fugi spre ușă și dispăru.

Pardaillan dădu din umeri și, pe îndelete, dezlipi scrisoarea al cărei stăpân devenise.

Ea conținea următoarele: „Monseniore, o trăsură închisă, de călătorie, s-a prezentat la poarta Saint-Antoine, însoțită de doisprezece călăreți. Mareșalul de Montmorency se afla și el acolo. A părut foarte supărat că n-a putut trece. Cred că i-am recunoscut și pe cei doi aventurieri pe care mi i-ați semnalat. Am dispus urmărirea trăsurii, care cred că se întoarce la palatul Montmorency. Îndrăznesc să sper, monseniore, că veți arde aceste câteva rânduri îndată după primire și că nu-l veți uita pe acel ce vi le trimite”.

„Aha! exclamă Pardaillan. Știu acum ce înseamnă porunca regelui de a se închide toate porțile Parisului!”

Fără să mai întârzie, Pardaillan porni în grabă spre palatul Montmorency.

În seara aceea, mareșalul de Damville primi atâtea bilete câte porți avea Parisul. Toate conțineau aceleași vești în câteva cuvinte: „Nimic nou” sau „Mareșalul nu s-a prezentat pentru ieșire” sau: „Persoanele în cauză n-au venit”.

Numai postul de la poarta Saint-Antoine n-a trimis nici un raport.

Ațadar, marețalul de Montmorency, Loďse, Jeanne de Piennes ți cei doi Pardaillan se găseau închiși în Paris. Damville, așteptând momentul când va putea să-l ucidă pe Charles al IX-lea, se folosea și abuza de încrederea pe care tânărul rege i-o acorda și obținu astfel, pe o durată de trei luni sarcina de a inspecta porțile Parisului. Nu i-a fost prea greu să-l convingă pe rege că, în situația de azi, trebuia exercitată o supraveghere severă asupra tuturor intrărilor în Paris.

Regele îi încredința această împuternicire de temut. Care-l transformă într-un fel de guvernator militar al Parisului.

La palatul Montmorency, viața se depăna în tihnă. Se deciseră să rămână închiși fără alte încercări darnice. Porțile Parisului nu puteau sta multă vreme închise și, cu primul prilej, vor pleca în modul cel mai firesc.

Se scurseră astfel cincisprezece zile.

Cavalerul și bătrânul Pardaillan ieșeau aproape în fiecare zi după noutăți, luând toate măsurile de prevedere ca să nu fie recunoscuți.

Într-o seară, bătrânul cavaler ieși singur și, pe când se întorcea la palat, zări în ghereta elvețianului pe cineva pe care-l recunoscu imediat: era Gillot, preacinstitul nepot al intendentului lui Damville.

– Ce cauți aici? se răsti la el.

– Domnule ofițer, am venit… tocmai îi explicam…

– Vii să mă spionezi, mizerabile! …

– Ascultați-mă, vă rog, se bâlbâi Gillot.

– Nici o vorbă! Am să-ți tai urechile! Gillot se îndreptă și, foarte demn, rosti:

– Vă desfid s-o puteți face, ia priviți!

Își trase în același timp căciula care-i acoperea capul până la ceafă și Pardaillan rămase cu gura căscată: Gillot nu mai avea urechi! …

– Vedeți dar, domnule, că nu-mi puteți tăia ceea ce nu mai am.

– Dar cine te-a făcut așa frumos?

– Unchiul meu! Chiar el, domnule! Când monseniorul de Damville a aflat că i-am trădat taina de frică să nu-mi tăiați urechile, i-a spus unchiului meu: „Bine, taie-le”… Atunci unchiul, pe care nu l-aș fi crezut niciodată în stare de asemenea crimă, a executat cumplita poruncă și așa, leșinat cum eram, m-a dat afară din palat O femeie m-a ridicat, m-a îngrijit, mi-a vindecat cele două răni, iar eu, domnule, din dorință de răzbunare vin să mă pun la dispoziția dumneavoastră.

– Ia te uită! Ia te uită! gândi bătrânul Pardaillan.

– Luați-mă, domnule… N-o să vă căiți. Vă voi ajuta din răsputeri, puteți să mă credeți, iar pentru serviciile mele nu vă cer decât un lucru.

– Care? Ia să vedem.

– Acela ca la rândul dumneavoastră să mă răzbunați pe monseniorul de Damville, care a poruncit să mi se taie urechile, precum și pe unchiul meu, care a executat acest ordin.

„Iată un animal însuflețit de cele mai bune intenții și care ne va putea fi de folos”, gândi Pardaillan adăugând:

– Ei bine, s-a făcut, te iau în slujba mea.

O străfulgerare de bucurie trecu prin ochii lui Gillot și dacă Pardaillan ar fi văzut-o, ar fi fost foarte neliniștit. Dar el făcând semn lui Gillot să-l urmeze, pătrunse înăuntrul palatului.

Gillot îl urmă, mormăind printre dinți: „Cred că unchiul Gilles va fi mulțumit de mine!”

Cavalerii Pardaillan Vol2

 


Cartea Cavalerii Pardaillan, Vol. 2 poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: