/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 6 mai 2018: O viață – Guy De Maupassant

Pentru Jeanne începu de atunci o viață liberă și minunată. Citea, visa și hoinărea de una singură prin împrejurimi. Rătăcea cu pași leneși de-a lungul drumurilor, cu gândurile pierdute în reverie, sau cobora în salturi văile mici și întortocheate, care purtau pe spinările lor, ca pe o mantie, o blană de flori de drobițe. Mirosul lor pătrunzător și dulce, laolaltă cu căldura, o îmbăta ca un vin parfumat. Și, la zgomotul depărtat al valurilor izbindu-se de țărm, o furtună îi amețea sufletul.

Câteodată, o moleșeală o făcea să se întindă pe iarba stufoasă a vreunei coline: alteori, când zărea dintr-o dată la vreo cotitură, într-o pâlnie de verdeață, un triunghi albastru de marc scânteind în soare ca o pânză la orizont, o năpădeau bucurii venite din senin, ca la apropierea misterioasă a unei fericiri deasupra ei.

În blândețea ținutului răcoros și în liniștea zărilor rotunjite o cuprindea dragostea de singurătate; rămânea atât de mult nemișcată că iepurii sălbatici țopăiau pe la picioarele ei.

Adeseori alerga pe faleză, biciuită de aerul ușor al coastelor, fremătând de bucuria deplină de a se mișca fără oboseală, ca peștii în apă sau rândunelele în aer.

Presără pretutindeni amintiri, cum presari semințe pe pământ, acele amintiri ale căror rădăcini trăiesc toată viața. I se părea că seamănă câte un colțișor din inima ci în fiecare loc prin care trecea.

Începu să se scalde în mare, până la istov. Înota până nu se mai zărea de pe țărm, fără să-i fie frică, pentru că era puternică și îndrăzneață. Se simțea bine în apa aceea rece, clară și albastră, care o ducea legănând-o. Când ajungea în larg se întorcea pe spate, cu brațele încrucișate pe piept și cu ochii pierduți în seninul adânc al cerului, săgetat de zborul unei rândunele sau de imaginea albă a unei păsări de mare. Nu se mai auzea nimic în afară de murmurul depărtat al valurilor ce clipoceau la mal și șoapta moleșită a pământului, alunecând peste unduirea valurilor, dar stinsă, aproape imperceptibilă. Apoi Jeanne se răsucea și, cu o bucurie nebună, țipa ascuțit, bătând apa cu amândouă mâinile.

Câteodată, când se aventura prea departe, o barcă venea să o caute.

Se întorcea la castel moartă de foame, dar ușoară, vioaie, cu zâmbetul pe buze și o sclipire de fericire în ochi.

Baronul, el se gândea la mari întreprinderi agricole; voia să facă încercări, să aducă progresul, să experimenteze utilaje noi, să aclimatizeze soiuri străine, și-și pierdea bună parte din zile stând la taifas cu țăranii, care clătinau din cap, neîncrezători.

Pleca deseori pe mare cu pescarii din Yport. După ce vizită grotele, izvoarele și stâncile ascuțite din împrejurimi, voi să pescuiască și el ca un simplu pescar.

În zilele când bătea briza, când pânzele umflate purtau pe spinarea valurilor scoica pântecoasă a bărcilor și când de la fiecare bord atârna până în fundul mării undița lungă ce aluneca prin apă, urmărită de bancurile de scrumbii, baronul ținea în mâna tremurândă coarda subțire pe care o simțea vibrând de îndată ce un pește era prins în ea.

Pleca la lumina lunii ca să ridice plasele puse în ajun. Îi plăcea să audă catargul trosnind, să tragă în piept aerul șuierător și tare al nopții și, după ce ocolea îndelung ca să-și regăsească locul ghidându-se după vreun colț de stâncă, după vreo clopotniță sau după ferme din Fecamp, era fericit să zăbovească sub primele raze ale răsăritului, care făceau să strălucească pe fundul bărcilor spinarea cleioasă a calcanilor, în formă de evantai, și pântecele lor gras.

La fiecare masă el își povestea cu entuziasm isprăvile. La rândul ei, baroana îi spunea de câte ori străbătuse aleea cea mare de plopi, cea din dreapta, dinspre ferma Couillard, cealaltă nefiind însorită. Cum i se recomandase să facă mișcare, se înverșuna să meargă. Îndată ce răcoarea nopții se risipea, cobora sprijinită de brațul Rosaliei, înfășurată într-o pelerină și două șaluri, cu capul acoperit tot de o bonetă neagră peste care punea și o împletitură roșie.

Așa, țârâindu-și piciorul stâng, mai greu decât celălalt, cu care trăsese de-a lungul drumului, la dus și la întors, două dâre de praf pe care iarba pierise, lua de la capăt o nesfârșită călătorie, în linie dreaptă, de la colțul castelului până la primii arbuști ai păduricii. I se pusese câte o bancă la fiecare din capetele acestui drum; și la fiecare cinci minute se oprea, spunându-i bietei bone nerăbdătoare care o însoțea:

– Să ne așezăm puțin, fata mea, mă simt cam moleșită.

Și la fiecare oprire lăsa pe una din bănci ba împletitura care-i acoperea capul, ba un șal, apoi boneta, apoi pelerina; toate se strângeau în două grămezi de haine pe care Rosalie le aducea pe brațul liber când se întorceau pentru masă.

După amiază baroana o lua de la capăt, dar fără tragere de inimă, cu pauze mai lungi, moțăind chiar câte o oră pe un șezlong care i se aducea din casă. Ea numea toată plimbarea “exercițiul meu”, așa cum spunea “hipertrofia mea”.

Un medic consultat cu zece ani în urmă vorbise de hipertrofie pentru că ea îi spusese că se sufocă. De atunci, cuvântul acesta pe care nu-l înțelegea i se înțepenise în minte. Îi punea cu încăpățânare pe baron, pe Jeanne și pe Rosalie să-i pipăie inima, pe care nimeni nu o mai simțea, atât de înfundată era în grăsime; dar se împotrivea cu tărie să fie examinată de un alt medic, de teamă să nu-i descopere și alte boli, și vorbea de “hipertrofia ei” la fiecare două fraze, ca și cum această boală ar fi fost numai a ei, i-ar fi aparținut ca un lucru unic asupra căruia nimeni n-avea nici un drept.

Baronul spunea “hipertrofia nevestei mele”, iar Jeanne “hipertrofia mamei” cum ar fi spus “rochia, pălăria, umbrela”.

Fusese foarte drăguță în tinerețe și subțire ca o trestie. După ce valsase în brațele tuturor uniformelor imperiului, citise “Corinne”, care o făcuse să plângă; și de atunci acest roman îi rămăsese în minte. Pe măsură ce se îngrășase, sufletul ei luase avânturi tot mai poetice; iar când obezitatea o țintui într-un fotoliu gândurile ei hoinăriră prin multe aventuri tandre în care ea era eroina. Avea unele mai dragi pe care și le aducea mereu în visuri, așa cum flașneta căreia îi învârți manivela repetă la nesfârșit aceeași melodie. Toate romanele siropoase, în care se vorbea despre femei captive și de rândunele îi aduceau lacrimi în ochi de fiecare dată; îi plăceau chiar și câteva cântece cam picante de Beranger, din cauza regretelor pe care i le aduceau.

Deseori rămânea nemișcată câte o oră, pierdută în visările ei. Castelul de la Peuples îi plăcea enorm pentru că împrumuta un decor romanelor din sufletul ei, amintindu-i, prin pădurile care-l împrejmuiau, prin câmpia aceea pustie și prin apropierea de mare, de cărțile lui Walter Scott, pe care le citea de câteva luni. În zilele ploioase se închidea în camera ei, ca să fie aproape de ceea ce numea “relicvele mele”, Erau acolo toate scrisorile ei vechi, de la mama și de la tatăl ei, de la baron din vremea în care erau doar logodiți, și multe altele. Erau toate ținute într-un scrin de mahon cu sfincși de aramă la colțuri; și ea zicea din când în când, cu o anume voce:

– Rosalie, fata mea, adu-mi sertarul cu amintiri.

Bona deschidea scrinul, lua sertarul, îl punea pe un scaun lângă baroană, spre ea; baroana începea să citească încet scrisorile, lăsând să-i cadă câte o lacrimă deasupra lor, când și când.

Câteodată Jeanne o înlocuia pe Rosalie și o plimba pe mama ei, care îi povestea amintiri de când era copilă. Tânăra fată se regăsea în aceste povești de altădată, uimită de asemănarea gândurilor, de potrivirea dorințelor lor, pentru că fiecare inimă își imaginează că ea a tresărit întâi în fața mulțimii de senzații care au făcut să bată inimile primilor oameni și care vor face să bată și pe cele ale ultimelor femei și ultimilor bărbați.

Mersul lor lent urma încetineala povestirii, întreruptă uneori de sufocarea baroanei; în acele clipe gândul Jeanitei, sărind peste povestea începută, își lua zborul spre viitorul plin de bucurii, îmbătându-se cu speranțe.

Într-o după-amiază, pe când se odihneau pe banca din fundul parcului, văzură dintr-o dată, la capătul aleii, un preot pântecos, care se îndrepta spre ele. Salută de departe, își luă un aer zâmbitor, salută din nou când ajunse la trei pași și exclamă:

– Ei doamnă baroană, cum o mai ducem?

Era preotul satului.

Baroana, născută în secolul filosofilor, crescută în zilele Revoluției de un tată prea puțin credincios, nu mergea niciodată la biserică, deși iubea preoții, dintr-un instinct religios de femeie. Îl uitase cu totul pe abatele Picot, duhovnicul ei, și roși văzându-l.

Se scuză că nu i-a ieșit în întâmpinare, că n-a trecut deloc pe la el, dar preotul nu părea, deloc supărat. O privi pe Jeanne, o felicită pentru înfățișarea ei înfloritoare, se așeză, își puse tricornul pe genunchi și își tampona fruntea. Era foarte gras, foarte roșu și transpira din plin. Mereu scotea din buzunar o batistă mare, în pătrățele, îmbibată de sudoare, și-și ștergea fața și gâtul. Dar abia ajungea pânza umedă în buzunarele adânci ale robei sale, că alte picături apăreau pe obraz și, căzând pe sutana întinsă pe pântec, fixau în pete mici și rotunde praful risipit al drumurilor.

Era vesel, un adevărat preot de țară, iertând multe, vorbăreț și cumsecade. Povesti de una și de alta, vorbi despre oamenii din sat, părând să nu observe că cele două enoriașe nu trecuseră încă pe la biserică, lenea baroanei potrivindu-se cu credința ei nesigură, iar Jeanne fiind prea fericită că scăpase de la mânăstire, unde se săturase până peste cap de ceremonii religioase.

Apăru și baronul. Religia lui panteistă îl lăsa nepăsător față de dogme. Se purtă amabil cu abatele, pe care-l cunoștea din vedere, și-l opri la masă.

Preotul știu să se facă plăcut grație acelei șiretenii inconștiente pe care mântuirea sufletelor o dă oamenilor cei mai obișnuiți când sunt chemați, prin voia întâmplării, să exercite o putere asupra semenilor lor.

Baroana îl copleși cu atenții, atrasă poate printr-o afinitate din aceea care apropie sufletele asemănătoare, fața congestionată și respirația scurtă a corpolentului preot plăcând obezității ei gâfâitoare.

O Viata

 


Cartea O viață poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: