Când a sunat telefonul, fierbeam spaghete în bucătărie și fredonam Coțofana hoață a lui Rossini, care tocmai se transmitea la radio. Consider că muzica aceasta se potrivește perfect cu prepararea spaghetelor.
Am vrut să las telefonul să sune, nu numai pentru că spaghetele erau aproape gata, dar mai ales pentru că orchestra simfonică din Londra, sub bagheta lui Claudio Abbado, atingea punctul culminant. În cele din urmă însă am dat focul mai mic și m-am dus în sufragerie să răspund. Mă gândeam să nu fie vreo cunoștință care mă anunță că mi-a găsit o nouă slujbă.
– Te rog să-mi acorzi zece minute, zise o voce de femeie fără nici un preambul.
În general recunosc imediat vocile la telefon, dar aceasta îmi era complet necunoscută.
– Vă rog să mă scuzați, dar cu cine doriți să vorbiți? am întrebat eu politicos.
– Chiar cu tine. Zece minute, te rog. Nu vreau decât să-mi acorzi zece minute și o să vezi că ne înțelegem, zise femeia. Avea o voce joasă și blândă, dar mie mi se părea cam alunecoasă.
– Adică ce să înțelegem?
– Să ne înțelegem sentimentele, reciproc.
Mi-am lungit gâtul si m-am uitat prin ușa de la bucătărie. Spaghetele mele fierbeau cuminți, iar Abbato își vedea mai departe de Coțofana hoață.
– Scuză-mă, te rog, dar tocmai îmi pregăteam niște spaghete. Poți să suni un pic mai târziu?
– Spaghete? întrebă femeia surprinsă. Spaghete la zece și jumătate dimineața?
– Nu cred că te privește pe tine ce mănânc și când mănânc, am ripostat eu puțin cam iritat.
– Ai dreptate. Am să revin, spuse ea sec.
Am sesizat imediat că i s-a schimbat starea de spirit.
– Ia stai puțin, am zis. Dacă ai cine știe ce prostioare de vânzare, renunță. Poți să tot dai la telefoane, că nu mă interesează. Am rămas fără slujbă și n-am bani.
– Stai liniștit, știu în ce situație te afli.
– Cum adică știi? Ce știi?
– Știu că ți-ai pierdut slujba. Știu și eu atâta lucru. Vezi-ți de prețioasele tale spaghete acum.
Când am vrut să o întreb cine naiba e, mi-a trântit telefonul în nas.
Am rămas trăsnit cu receptorul în mână, uitându-mă la el ca la altă minune, dar mi-am amintit imediat de spaghete și am dat fuga la bucătărie. Am oprit focul si le-am pus în sită să le strecor. Din cauza telefonului primit, fierseseră mai mult decât mi-ar fi plăcut mie, adică al dente, dar mergeau și-așa.
Ce voia individa să zică cu „să ne înțelegem”? mă gândeam în timp ce mâncam. Cum adică să ne înțelegem sentimentele reciproc în numai zece minute? Ce naiba se întâmpla? Ei, o fi fost doar vreun telefon de prost-gust, dat la întâmplare. Sau poate chiar voia să vândă cine știe ce produse noi. Oricum, nu cred că avea vreo legătură cu mine.
După ce-am mâncat, m-am întors pe canapeaua din sufragerie și am pus iar până pe cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă, aruncând din când în când priviri telefonului. Începuseră să mă preocupe cuvintele femeii: „Ne înțelegem reciproc în zece minute”. Ce naiba puteam înțelege în zece minute? Dacă stau și mă gândesc, femeia mi-a spus de la bun început că ne erau suficiente exact zece minute pentru a ne înțelege. A delimitat timpul cu multă precizie și era probabil absolut convinsă că nouă minute ar fi însemnat prea puțin, iar unsprezece minute, prea mult… de parcă era vorba de spaghete fierte al dente.
Tot gândindu-mă la asta, mi-a dispărut cheful de lectură, așa că am decis să mă apuc de călcat. Ori de câte ori mă aflu într-o stare mai ciudată, calc cămăși. Este un obicei mai vechi de-al meu și respect ritualul cu strictețe. Fiecare camașă călcată trece prin douăsprezece etape. Încep întotdeauna cu partea exterioară a gulerului și termin cu manșeta stângă. În timp ce calc, număr cu multă atenție fiecare etapă și nu inversez nici o mișcare. Dacă nu procedez astfel, treaba nu iese ca lumea.
Am calcat trei cămăși și după ce m-am asigurat că nu au nici măcar o cută, le-am pus pe umerașe. După ce am scos fierul din priză și l-am pus în dulapul din hol, împreună cu masa de călcat, m-am simțit mult mai bine. Aveam mintea mai limpede.
Tocmai mă îndreptam spre bucătărie să beau niște apă când a sunat iar telefonul. Am ezitat puțin dacă să răspund sau nu. Am decis să răspund și, în caz că era femeia de adineauri, să îi spun că sunt ocupat cu călcatul rufelor. Apoi îi închideam, simplu, telefonul.
Era Kumiko, soția mea, de data aceasta. Ceasul arăta 11:30.
– Cum merge? întrebă ea.
– Bine.
– Ce făceai?
– Tocmai am terminat de călcat.
– S-a întâmplat ceva? întrebă ea puțin îngrijorată parcă. Știa foarte bine în ce stare de spirit mă aflam când mă apucam de călcat.
– Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Pur și simplu mi-am călcat niște cămăși. M-am așezat pe scaun și am mutat receptorul din mâna stângă în mâna dreaptă, întrebând-o de ce a dat telefon.
– Știi să scrii poezii?
– Poezii? am întrebat, uimit la culme. Cum adică… poezii? Ce naiba vrei să spui?
– Cunosc pe cineva care lucrează la o revistă pentru adolescente. Caută un colaborator care să adune și să revizuiască poeziile ce urmează a fi publicate. Și mai vor ca persoana pe care o angajează să scrie, lunar, o poezie scurtă pentru pagina întâi. Eu zic ca, pentru cât e de simplă slujba, nu e deloc rău plătită. E adevărat că nu e o slujbă permanentă, dar dacă persoana face treabă bună… s-ar putea să mai primească și alte lucrări de la editură.
Cartea Cronica păsării-arc poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 283.506 ratings (all editions)
ISBN-10: 9736816257
ISBN-13: 9789736816253
Goodreads: 4577175
Author(s):Publisher: Polirom
Published: //2004
Japan's most highly regarded novelist now vaults into the first ranks of international fiction writers with this heroically imaginative novel, which is at once a detective story, an account of a disintegrating marriage, and an excavation of the buried secrets of World War II.
In a Tokyo suburb a young man named Toru Okada searches for his wife's missing cat. Soon he finds himself looking for his wife as well in a netherworld that lies beneath the placid surface of Tokyo. As these searches intersect, Okada encounters a bizarre group of allies and antagonists: a psychic prostitute; a malevolent yet mediagenic politician; a cheerfully morbid sixteen-year-old-girl; and an aging war veteran who has been permanently changed by the hideous things he witnessed during Japan's forgotten campaign in Manchuria.
Gripping, prophetic, suffused with comedy and menace, The Wind-Up Bird Chronicle is a tour de force equal in scope to the masterpieces of Mishima and Pynchon.
Fragmentul zilei – 7 mai 2020: Cronica păsării-arc – Haruki Murakami
Îmi place Murakami. E foarte bine ales fragmentul.