Elisa apare într‑o fustă mini de blugi, un maiou alb şi nişte sandale argintii care nu se potrivesc cu nimic. E foarte bronzată şi‑şi poartă desprins părul lung şi mătăsos. Mă gândesc cu oarecare invidie că s‑a îmbrăcat aşa pentru Damián. E complet diferit să te îmbraci pentru un bărbat anume faţă de atunci când te îmbraci pentru toţi bărbaţii, în general, sau pentru nimeni în mod special, adică aşa cum mă îmbrac eu în ultima vreme. Oricum, oamenii cei mai eleganţi tind să fie cei care se îmbracă pentru ei înşişi. Nu e înaltă şi are un corp frumos, suplu şi feminin care gravitează în jurul fundului ei. Mereu când îi spun că‑mi plac mâinile ei, nervoase, fine şi aproape la fel de mari ca ale mele, în ciuda diferenţei de înălţime, îmi răspunde cu modestie: „Sunt mâini cu care să faci treabă“. Şi aşa e, sunt mâini practice şi realiste, nu mâini cu care să spinteci lei, ca ale bărbaţilor care‑mi plac mie, nici mâini cu care să spinteci inimi, să invoci zeii şi pe care să porţi inele antice, cum erau ale tale, deşi sunt sigură că şi ele ştiu să potolească febra şi să împrăştie coşmarurile. Dacă n‑ar fi ea, cred că am rămâne nemâncaţi în fiecare zi. Cum nu ştim să gătim, Sofía şi cu mine am fi în stare să ne hrănim numai cu iaurturi, pâine prăjită şi vin alb. Iar copiii noştri sunt aşa de sănătoşi şi de puternici, că uneori am impresia că le e de ajuns numai să‑i uzi un pic la rădăcină.
O să luăm cina acasă la Carolina şi Pep, unde o să fie şi Hugo, cel mai bun prieten al lui Pep, care petrece câteva zile la ei. Alt bărbat cu care să cochetez, îmi spun într‑o doară, în vreme ce Elisa şi Sofía vorbesc despre pantofi.
În clipa aceea urcă Edgar, tot numai picioare şi mâini aurii, lungi şi elastice. Nico e încă precum un căţeluş delicios, Edgar deja se transformă în cerb. Se apropie cu mers plictisit, indiferent, măturând aerul, aşa cum merge întotdeauna în prezenţa mea de când s‑a făcut adolescent, de parcă ar fi o corvoadă de nesuportat să se afle în oricare dintre locurile prin care trece sau de parcă le‑ar mai fi văzut de un milion de ori. Şi la fel vorbeşte, îi e lene să termine cuvintele, să povestească, să explice, e în viaţă şi cu asta, basta. Cam o dată pe lună, îi vine cheful de vorbă timp de două ore neîntrerupt şi îmi povesteşte toate păţaniile lui de la şcoală, dar aproape că a pierdut darul vorbirii, cel puţin când discută cu mine, şi o face trăncănind împiedicat în timp ce mănâncă şi se strică de râs, pentru că puseurile lui de locvacitate tind să aibă loc numai la cină; eu, în ciuda faptului că mă străduiesc intens să rămân concentrată şi‑mi ascut auzul la maximum, nu înţeleg aproape nimic din ce‑mi zice. Apoi, deodată, după ce mi‑a repetat fiecare întâmplare de trei ori, se uită la mine, îşi dă seama că vorbeşte cu maică‑sa, îmi spune că sunt surdă ca un perete şi nu mai scoate o vorbă până luna următoare. Cealaltă conversaţie pe care o avem o dată pe lună e parcă desprinsă din O viaţă minunată.
– Vă daţi seama ce norocoşi suntem? Uitaţi ce copaci frumoşi! Uitaţi‑vă la strada asta. Trageţi adânc aer în piept, le spun în momentele de euforie vitală care mă cuprinde din când în când, din pricina vinului, a unor sărutări sau pur şi simplu a corpului meu, care în clipele acelea mi se pare un cadou, cu vigoarea lui sau cu ultimele picături de tinereţe din el.
Atunci, Edgar mă priveşte perplex, în vreme ce Nico oftează din rărunchi şi‑mi spune că ştiau deja toate astea, că le‑am mai spus de‑o mie de ori şi că strada aceea care mi se pare mie acum atât de nemaivăzută este chiar strada noastră, pe care trecem de patru ori pe zi, şi că ce vrea el e să mergem şi noi o dată la Florenţa, cum i‑am promis acum doi ani. Tu mereu îl ameninţai cu mersul în Egipt. „Dacă nu eşti cuminte, nu te mai duc în Egipt“, îi spuneai. În cele din urmă, revoluţia şi boala ta v‑au împiedicat să mai plecaţi. Ultima călătorie pe care ai vrut să o faci era la Florenţa. Când ţi‑am spus că nu sunt în stare să am grijă şi de tine, şi de Edgar în acelaşi timp, că dacă ţi se făcea rău acolo, aşa de departe, nu ştiu cum ne‑am descurca – în Barcelona începuse deja baletul ambulanţelor, al scaunelor cu rotile şi al incursiunilor la Urgenţe, în zori – te‑ai supărat foarte tare pe mine şi m‑ai acuzat că mereu stric tot. Marisa voia să meargă la Roma şi i‑am promis că o duc eu când iese din spital, plănuiserăm să se mute o vreme la tine în casă, unde avea să mă înveţe să gătesc faimosul ei gazpacho şi crochetele acelea legendare, de vreme ce nici nu se punea problema să se întoarcă să locuiască singură la Cadaqués. Dar era prea târziu. Nici măcar n‑am fost acolo când a murit aşa de pe neaşteptate, cum n‑am fost nici în cele două zile de dinainte, complet oarbă în faţa faptului că în spital viaţa trece mai repede decât în afara lui, că fitilurile ard mai iute, că viaţa şi moartea, ca Road Runner şi Wile E. Coyote din desenele animate, dau ture furibunde pe coridoarele aseptice, fentând, în goana lor frenetică şi înflăcărată, infirmierele şi vizitatorii, intrând în derapaj şi distrugându‑ne viaţa. Poate că toţi rămânem cu câte o călătorie nefăcută, toţi plănuim călătorii când sunt deja imposibile, de parcă am încerca să cumpărăm timp pe datorie, deşi ştim că al nostru s‑a terminat şi că nimeni n‑ar putea să ne mai dăruiască nici măcar un minut în plus. Trebuie să fie de nesuportat să ai încă ochii deschişi şi să ştii că există locuri pe care nu le vei mai vedea niciodată, că ţi se închid toate mutările posibile, chiar sub ochii tăi.
Cartea Până și asta o să treacă poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,3 rating based on 9.230 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734654691
ISBN-13: 9789734654697
Goodreads: 27217775
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 10//2015
Dupa ce, la saptesprezece ani, Blanca isi pierde tatal, ca s-o ajute sa-si uite suferinta, mama ii spune o veche poveste din folclorul chinez: un imparat si-a adunat toti inteleptii din imparatie si le-a cerut sa nascoceasca niste vorbe care sa poata fi rostite in orice imprejurare, fie ea cit de rea. Dupa o indelunga chibzuinta, inteleptii ii dau raspunsul... Au trecut mai bine de douazeci de ani de cind Blanca stie povestea, mama a parasit-o si ea, iar vorbele magice, pina si asta o sa treaca, nu-i par fiicei de mare folos. Ramasa fara sprijin, trebuie sa invete sa-si imblinzeasca durerea. Hotaraste sa petreaca un timp la casa de vacanta a familiei impreuna cu copiii, citiva prieteni si cei doi fosti soti. In plus, in apropiere ajunge si amantul. La Cadaques, sub soarele Mediteranei, Blanca redescopera anatomia relatiei complexe si pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar si puterea terapeutica a sexului, a iubirii, a prieteniei si a maternitatii.
Numit Bonjour tristesse al secolului XXI, acest roman al duritatii si tandretei, al umorului si melancoliei a fost declarat de Bookseller cartea Tirgului de la Frankfurt 2014.
Fragmentul zilei – 8 aprilie 2020: Până și asta o să treacă – Milena Busquets