"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 8 mai 2020: Cronici marțiene – Ray Bradbury

Aveau pe planeta Marte, pe ţărmul unui ocean secat, o casă cu coloane din cristal şi în fiecare dimineaţă o puteai vedea pe doamna K. mâncând fructele aurii ce creşteau din pereţii de cleştar sau curăţând casa cu praf magnetic care, luând toată murdăria cu el, era suflat, după aceea, de vântul fierbinte. După‑amiezile, când oceanul dispărut era cald şi nemişcat, iar arborii de vin stăteau rigizi în curte, micuţul şi îndepărtatul orăşel era complet încercuit şi nimeni nu plutea afară pe uşă; îl puteai vedea pe însuşi domnul K. în camera lui, citind dintr‑o carte de metal cu hieroglife ieşite în afară peste care îşi trecea degetele, aşa cum ar fi cântat la o harfă. Iar din carte, când o mângâia, cânta o voce, o voce blândă şi străveche, care povestea despre vremurile în care oceanul era abur roşu pe ţărm, iar străbunii luptau cu nori de insecte metalice şi păianjeni electrici.

Domnul şi doamna K. trăiau de douăzeci de ani lângă oceanul secat, iar strămoşii lor trăiseră în aceeaşi casă, care se învârtea şi urmărea soarele, ca o floare, de zece veacuri.

Domnul şi doamna K. nu erau bătrâni. Aveau pielea frumoasă şi arămie a adevăraţilor marţieni, ochii galbeni ca monedele, glasurile blânde şi melodioase. Cândva le plăcuse să picteze tablouri cu foc chimic, să înoate prin canale în anotimpurile când copacii de vin le umpleau cu lichioruri verzi şi să discute în zori sub portretele albastre, fosforescente, din camera de conversaţii.

Acum nu mai erau fericiţi.

În dimineaţa aceea, doamna K. stătea între coloane, ascultând căldura nisipurilor deşertului topindu‑se în ceară galbenă şi curgând parcă spre orizont.

Avea să se întâmple ceva.

Aştepta.

Privi cerul albastru al lui Marte de parcă, în orice clipă, ar fi putut încremeni, s‑ar fi contractat şi‑ar fi azvârlit o minune strălucitoare jos, pe nisip.

Nu se întâmplă nimic.

Obosită să aştepte, începu să se plimbe printre stâlpii ceţoşi. O ploaie blândă ţâşni din vârful canelat al stâlpilor, răcorind aerul fierbinte, căzând încet peste ea. În zilele călduroase, parcă umblai printr‑un pârâu. Podelele casei sclipeau de izvoare răcoroase. Undeva, în depărtare, îl auzi pe soţul ei cântând la carte, cu degetele niciodată obosite de vechile cântece. Tăcută, îşi dori să vină din nou o zi în care el să o ţină şi să o atingă ca pe o harfă, aşa cum făcea acum cu cărţile sale uluitoare.

Dar nu. Scutură din cap, un abandon imperceptibil, iertător. Pleoapele i se închiseră încetişor peste ochii aurii. Căsătoria îi îmbătrânea şi‑i blaza chiar şi pe cei tineri.

Se lăsă pe spate într‑un scaun care se modelă după forma şi mişcările ei. Strânse din ochi, nervoasă.

Visul apăru.

Degetele ei arămii tremurară, se ridicară, se încleştară în gol. După o clipă se ridică, brusc, gâfâind.

Privi iute în jur, parcă aşteptându‑se să vadă pe cineva în spatele ei. Păru dezamăgită, locul dintre coloane era gol.

Bărbatul ei apăru într‑o uşă triunghiulară.

 – M‑ai chemat? întrebă el iritat.

 – Nu! izbucni ea.

 – Mi s‑a părut că te‑am auzit strigând.

 – Da? Eram aproape adormită şi am visat ceva.

 – În miezul zilei? De obicei nu se întâmplă asta.

Ea se aşeză, parcă izbită de vis.

 – Ce ciudat! murmură femeia. Ce ciudat! Visul.

 – Da?

Era limpede că voia să se întoarcă la cartea lui.

 – Am visat un bărbat.

 – Un bărbat?

 – Un bărbat înalt, de un metru şi optzeci şi cinci.

 – Ce absurd; un gigant, un gigant nefericit.

 – Cumva, totuşi, căută ea să‑şi găsească cuvintele, părea normal. În ciuda înălţimii. Şi avea… Oh, ştiu că o să crezi că‑i o prostie: avea ochi albaştri!

 – Ochi albaştri! Zei! strigă domnul K. Data viitoare ce o să mai visezi? Nu cumva avea şi păr negru?

 – Cum ai ghicit? întrebă ea entuziasmată.

 – Am ales culoarea cea mai improbabilă, îi răspunse el cu răceală.

 – Ei bine, chiar era negru! exclamă ea. Şi avea o piele foarte albă; oh, era extrem de neobişnuit! Purta o uniformă ciudată, a coborât din cer şi mi‑a vorbit cu cuvinte plăcute.

Zâmbi.

 – Din cer; ce prostie!

 – A coborât dintr‑un obiect metalic ce sclipea în soare, îşi aminti ea, apoi închise ochii ca să rememoreze întâmplările. Am visat cerul şi ceva a scânteiat ca o monedă azvârlită în aer, s‑a mărit brusc şi a coborât încet, un obiect prelung, argintiu, rotunjit şi străin. După aceea, pe o latură a obiectului s‑a deschis o uşă, iar un bărbat înalt a coborât dinăuntru.

 – Dacă ai lucra mai mult, n‑ai avea visele astea tâmpite.

 – Să ştii că mi‑a plăcut, răspunse ea lăsându‑se pe spate. N‑am bănuit niciodată că pot avea o asemenea imaginaţie. Părul negru, ochii albaştri şi pielea albă! Ce bărbat ciudat şi totuşi… arătos.

 – Iluzii deşarte.

 – Eşti rău. Nu m‑am gândit la el înadins; pur şi simplu mi‑a venit în minte când moţăiam. Nu era ca un vis. Părea neaşteptat şi diferit. M‑a privit şi a rostit: „Am sosit în nava mea de pe cea de‑a treia planetă. Mă numesc Nathaniel York…“

 – Un nume stupid; de fapt, nici nu e un nume, o întrerupse soţul ei.

 – Bineînţeles că e stupid, doar e un vis, explică ea cu blândeţe. Apoi a spus: „Aceasta este prima călătorie prin spaţiu. În nava noastră suntem numai doi, eu şi prietenul meu Bert“.

 – Alt nume stupid.

 – Şi a continuat: „Suntem dintr‑un oraş de pe Pământ; aşa se numeşte planeta noastră“. Aşa i‑a zis. „Pământ“, chiar aşa. Şi vorbea altă limbă. Totuşi, îl înţelegeam. În minte. Cred că prin telepatie.

Domnul K. se întoarse cu spatele, dar ea îl opri cu un cuvânt.

 – Yll? strigă ea încetişor. Te‑ai gândit vreodată dacă… ei bine, dacă pe planeta a treia trăiesc fiinţe?

 – Planeta a treia nu poate întreţine viaţa, declară soţul răbdător. Savanţii noştri au afirmat că în atmosfera ei există mult prea mult oxigen.

 – N‑ar fi însă grozav dacă ar exista oameni? Care să călătorească prin spaţiu într‑un fel de navă?

 – Zău aşa, Ylla, ştii cât de mult îmi displace tânguitul ăsta. Haide să ne vedem de treburile noastre.

Cronici Martiene


Cartea Cronici marțiene poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,1 rating based on 204.287 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786069000250
Goodreads: 52384360

Author(s):Publisher:
Published: //

The strange and wonderful tale of man’s experiences on Mars, filled with intense images and astonishing visions. Now part of the Voyager Classics collection.

The Martian Chronicles tells the story of humanity’s repeated attempts to colonize the red planet. The first men were few. Most succumbed to a disease they called the Great Loneliness when they saw their home planet dwindle to the size of a fist. They felt they had never been born. Those few that survived found no welcome on Mars. The shape-changing Martians thought they were native lunatics and duly locked them up.

But more rockets arrived from Earth, and more, piercing the hallucinations projected by the Martians. People brought their old prejudices with them – and their desires and fantasies, tainted dreams. These were soon inhabited by the strange native beings, with their caged flowers and birds of flame.

Contents:
Rocket Summer
Ylla
The Summer Night
The Earth Men
The Taxpayer
The Third Expedition
-And the Moon Be Still As Bright
The Settlers
The Green Morning
The Locusts
Night Meeting
The Shore
Interim
The Musicians
Way in the Middle of the Air
The Naming of Names
Usher II
The Old Ones
The Martian
The Luggage Store
The Off Season
The Watchers
The Silent Towns
The Long Years
There Will Come Soft Rains
The Million Year Picnic
 


Fragmentul zilei – 8 mai 2020: Cronici marțiene – Ray Bradbury

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: