Fragmentul zilei – 8 octombrie 2020: Soția din Paris – Paula McLain

Primul lucru pe care îl face e să mă fixeze cu ochii ăia ai lui minunați, căprui, și să spună:

 – Poate c-oi fi eu prea beat ca să-mi dau seama, dar s-ar putea să ai talent.

E octombrie 1920 și jazzul e pretutindeni. Eu habar n-am de jazz, așadar cânt Rahmaninov. Simt un început de îmbujorare în obraji de la cidrul tare pe care prietena mea dragă, Kate Smith, mi l-a vârât pe gât ca să mă relaxez. Asta și fac, de la o clipă la alta. Începe de la degete, calde și moi, și mi se propagă prin nervi, străbătându-mă toată. Nu m-am mai îmbătat de mai bine de un an – de dinainte ca maică-mea să se îmbolnăvească grav – și mi-era dor de senzația mănușii perfecte de pâclă, așternându-se comod și frumos peste creierul meu. Nu vreau să gândesc și nici să simt nu vreau, doar dacă nu e ceva simplu ca genunchiul acestui băiat frumos aflat la câțiva centimetri de mine.

Genunchiul e aproape suficient în sine, dar vine la pachet cu un bărbat întreg, înalt și suplu, cu o grămadă de păr foarte negru și o gropiță în obrazul stâng în care ai putea să cazi, nu alta. Prietenii îi spun Hemingstein, Oinbones, Nesto, Wemedge și cum le mai vine la gură pe moment. El îi spune lui Kate “Stut” sau “Butstein” (ceea ce nu e prea flatant!), altuia îi spune Micul Apucat, iar altuia, Coarne sau Marele Încornorat. Pare să cunoască pe toată lumea și toată lumea pare să știe aceleași glume și povești. Își transmit de la unii la alții poante cifrate, cu viteza fulgerului și mult haz. Eu nu pot ține pasul, dar de fapt nu mă deranjează. Prezența acestor străini veseli e ca o transfuzie serioasă de bună dispoziție.

Când Kate se apropie de undeva din zona bucătăriei, el își îndreaptă către mine bărbia perfectă și spune:

– Cum să-i zicem noii noastre prietene?

– Hash, spune Kate.

– Hashedad sună mai bine. Hasovici.

– Iar tu ești Bird? întreb.

– Wem, spune Kate.

– Eu sunt ăla care știe pe cineva care ar trebui să danseze. Scoate la înaintare zâmbetul lui cel mai cuceritor și într-o clipită fratele lui Kate, Kenley, a și dat la o parte cu piciorul covorul din living și meșterește la Victrola. Ne dezlănțuim, dansând pe muzica unui maldăr întreg de discuri. El nu e cine știe ce talent la dans, dar brațele și picioarele îi sunt libere din încheieturi și se vede că se simte bine în pielea lui. Și nici nu se jenează să-mi facă avansuri. Cât ai clipi, mâinile ne sunt umede și încleștate și obrajii atât de aproape, încât chiar îi simt căldura trupului. Abia atunci îmi spune, în sfârșit, că-l cheamă Ernest.

– Dar mă gândesc să renunț la el. Ernest e așa de plicticos, și Hemingway? Cine să vrea să fie un Hemingway?

Probabil toate fetele de aici și până-n Michigan Avenue, îmi spun în sinea mea, privindu-mi picioarele ca să nu roșesc. Când ridic iar privirea, ochii lui căprui sunt ațintiți asupra mea.

– Ei? Ce zici? Să-i fac vânt?

– Eu zic să mai aștepți.

Începe o melodie lentă și, fără să ceară voie, el mă ia de talie și mă trage spre corpul lui, care de aproape e și mai grozav. Are pieptul solid, ca și brațele. Îmi las mâinile ușor pe brațele lui, în timp ce el mă împinge îndărăt prin cameră, pe lângă Kenley, care învârtește vesel la manivela Victrolei, pe lângă Kate, care ne privește lung, ciudat. Închid ochii și mă sprijin de Ernest, care miroase a whisky și a săpun, a tutun și a bumbac ud – iar momentul ăsta e tot atât de intens și încântător, încât fac ceva total atipic pentru mine si mă las pur și simplu în voia lui.

Soția din Paris

 


Cartea Soția din Paris poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 8 octombrie 2020: Soția din Paris – Paula McLain

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.