SERVICIILE DE SPIONAJ TREBUIE SĂ FIE GLOBALE ȘI TOTALITARE
Tot ce voia Harry Truman era să aibă un ziar.
Ajuns la Casa Albă după moartea președintelui Franklin D. Roosevelt la 12 aprilie 1945, Truman nu știa nimic despre construirea bombei atomice sau despre intențiile aliaților săi sovietici. Avea nevoie de informații pentru a-și folosi puterea.
„Când am preluat conducerea”, îi mărturisea el mai târziu într-o scrisoare unui prieten -„președintele nu avea nici un mijloc de a coordona informațiile secrete din lumea întreagă”.
Roosevelt crease OSS (Office of Strategic Services), sub comanda generalului William J. Donovan, care să funcționeze drept Agenția de Informații a Americii pe timp de război. Dar biroul lui Donovan nu avea cum să reziste. Când noua Agenție Centrală de Informații – CIA – s-a ridicat din cenușa OSS, Truman a vrut ca aceasta să lucreze numai pentru el ca un serviciu global de știri, care să îi ofere buletine informative zilnice.
„Nu trebuia să fie o <<agenție de capă și spadă>>! scria el. „Era gândită ca un simplu centru care să-l țină pe președinte la curent cu ce se întâmplă în lume.”
Acesta a insistat că nu a vrut niciodată ca Agenția „să funcționeze ca o organizație de spionaj. Nu asta urmăream când am organizat-o”.
Perspectivele sale au fost compromise de la bun început.
„Într-un război global și deplin” – spunea generalul Donovan – „serviciile de spionaj trebuie să fie globale și totalitare”. La 18 noiembrie 1944, îi scrisese președintelui Roosevelt, propunându-i ca Statele Unite să creeze un „Serviciu Central de Informații” pe timp de pace.
Începuse să pună planul la punct încă din anul precedent, pe baza instrucțiunilor generalului-locotenent Walter Bedell Smith, șeful cabinetului generalului Dwight D. Eisenhower, care voia să știe cum avea OSS să devină parte din organizarea militară a Statelor Unite. Donovan i-a spus președintelui că putea descoperi „capacitățile, intențiile și activitățile națiunilor străine” în timp de desfășura „activități sub acoperire în străinătate” împotriva dușmanilor Americii. OSS, care nu era mai mare decât o divizie, nu avusese niciodată mai mult de 13000 de membri. Dar serviciile concepute de Donovan ar fi constituit o armată în sine, o forță abilă în combaterea comunismului, un mijloc de apărare a Americii împotriva atacurilor și o sursă de secrete pentru Casa Albă. L-a îndemnat pe președinte „să lanseze nava la apă” și ținea să-i devină căpitan.
Poreclit „Sălbaticul Bill”, după un jucător de baseball ager și nestăpânit, care a fost căpitanul echipei New York Yankees între 1915 și 1917, Donovan era un soldat curajos și experimentat – fusese decorat cu Medalia de Onoare pentru eroismul de care dăduse dovadă în tranșeele din Franța în timpul Primului Război Mondial -, dar un politican jalnic. Foarte puțini generali și amirali aveau încredere în el. Cei mai mulți erau consternați de ideea lui de a organiza un serviciu de spionaj dintr-o adunătură haotică de brokeri de pe Wall Street, „intelectuali: din Ivy League, mercenari, reporteri, cascadori și escroci.
OSS alcătuise o echipă unică de analiști în domeniul informațiilor, dar Donovan și ofițerul sau numărul unu, Allen W. Dulles, erau subjugați de spionaj și sabotaj, domenii în care americanii erau amatori. Donovan conta pe serviciile britanice pentru a-și antrena oamenii în „artele oculte”. Cei mai curajoși agenți OSS, cei care au dat naștere atâtor legende, erau oamenii care treceau în spatele liniilor inamice, cu arma în mână, aruncând poduri în aer, complotând împotriva naziștilor cu mișcările de rezistență din Franța și din Balcani. În ultimul an al războiului, când trupele sale erau împrăștiate prin întreaga Europă, Africa de Nord și Asia, Donovan voia să-și infiltreze oamenii direct în Germania. Așa a și făcut, însă oamenii lui au fost uciși. Din cele douăzeci și una de echipe de câte doi agenți care au fost trimise, numai una a mai dat semne de viață. Acesta era genul de misiuni la care visa generalul Donovan în fiecare zi – unele îndrăznețe, altele niște simple amăgiri.
„Imaginația lui nu cunoștea limite”, spunea David K.E. Bruce, mâna lui dreaptă, mai târziu ambasador american în Franța, Germania și Anglia. „Ideile erau terenul lui de joacă. Încântarea îl făcea să freamăte ca pe un cal de curse. Vai de ofițerul care refuza un proiect pentru că i se părea ridicol sau cel puțin neobișnuit. Timp de câteva săptămâni chinuitoare sub comanda sa am testat posibilitatea de a folosi lilieci luați din peșteri pentru a distruge orașul Tokio” – aceștia urmau să fie aruncați de la înălțime cu sticle incendiare legate pe spate. Acesta era spiritul OSS.
Președintele Roosevelt avusese întotdeauna îndoieli în privința lui Donovan. La începutul anului 1945, îi ordonase consilierului-șef pentru probleme militare de la Casa Albă, colonelul Richard Park Jr., să desfășoare o investigație secretă asupra operațiunilor organizației OSS din timpul războiului. Când Parks și-a început lucrul, scurgerile de informații de la Casa Albă au generat titluri răsunătoare în New York, Chicago și Washington, avertizănd că Donovan voia să creeze un „Gestapo american”. Când au început să circule poveștile, președintele i-a cerut lui Donovan să-si facă uitate planurile. La 6 martie 1945, comisia șefilor de stat-major le-a clasat oficial.
Aceștia doreau un nou serviciu de informații care să lucreze în slujba Pentagonului, nu a președintelui. Plănuiau să aibă un loc sigur, împânzit de colonei și funcționari care să distileze nformațiile adunate de atașați, diplomați și spioni în favoarea comandanților cu patru stele. Astfel a început bătălia pentru controlul serviciilor secrete americane, bătălie care avea să dureze timp de trei generații.
Un lucru extrem de periculor
Acasă, OSS nu se bucura de prea mare susținere, iar la Pentagon lucrurile stăteau și mai rău. Organizația era împiedicată să consulte cele mai importante comunicări interceptate în Germania și Japonia. Ofițerii americani superiori în grad considerau că un serviciu secret civil, condus de Donovan, cu acces direct la președinte, ar fi „un lucru extrem de periculos într-o democrație”, după cum s-a exprimat general-maiorul Clayton Bissell, șeful de stat-major pentru serviciile secrete militare.
Aceștia erau mulți dintre cei care ignoraseră cazul Pearl Harbour. Cu mult înaintea zilei de 7 decembrie 1941, serviciile militare americane spărseseră mai multe coduri japoneze. Știau căeste posibilă producerea unui atac, dar nimeni nu și-a imaginat că japonezii aveau să recurgă la asemenea acte disperate. Codul descifrat era mult prea secret pentru a fi divulgat comandanților de pe teren. Rivalitățile din cadrul armatei ar fi dus la divizarea și la împrăștierea informațiilor, căci nimeni nu procesa complet datele, nimeni nu vedea imaginea de ansamblu.
Abia după război, Congresul a investigat modul în care națiunea fusese luată prin surprindere și abia atunci a devenit clar că țara avea nevoie de un nou mod de a se apăra.
Cartea CIA, o istorie secretă poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,9 rating based on 13.412 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063336486
ISBN-13: 9786063336485
Goodreads: 52850094
Author(s):Publisher: Litera
Published: //2019
Încă de la înfiinţare, serviciile secrete americane au fost învăluite într-o aură de mister. În spatele imaginii de superputere se ascund însă nenumărate eșecuri. Cum se face că, în ultimii 60 de ani, CIA a reușit să-și păstreze reputaţia extraordinară, în ciuda unor gafe de proporţii?
Într-o lucrare bazată pe mai bine de 50 000 de documente, în mare parte din arhivele CIA, și pe sute de interviuri cu agenţi în rezervă și foști directori ai Agenţiei, Tim Weiner își propune să dezvăluie motivele care au stat la baza eșecurilor monumentale cu care s-a confruntat CIA de-a lungul timpului.
Veţi afla de ce 11 președinţi și trei generaţii de ofiţeri au fost incapabili să înţeleagă lumea și cum au periclitat nenumăratele gafe majore securitatea naţională a Statelor Unite.
Fragmentul zilei – 9 ianuarie 2021: CIA, o istorie secretă – Tim Weiner
Alte titluri Litera.