"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 11 iunie 2017: Ultraviolență – Bogdan Coșa

După câteva case, zgomotul străzii principale s-a mai atenuat. De pe pragurile scuterelor și de sub mașinile parcate de-a curmezișul îmi urmăreau urcușul o puzderie de pisici nici prea fricoase, nici foarte prietenoase, de care fuseserăm sfătuiți să nu ne atingem.

Aerul umed îmi umplea nările, forțându-mă să-i ghicesc aromele.

Sleit, trăgeam de mine la deal, pe sub smochinii înalți, pe lângă tufe necunoscute, pe lângă hotelul neterminat, înfiorător, al cărui patron fusese băgat probabil cu ani în urmă la bulău.

Luminat de neoane, am văzut vârful palmierului din curtea noastră.

Urcasem în continuu vreo zece minute și ajunsesem din nou cu fața la mare. Traiectoria mea descrisese un unghi de 180 de grade, așa că în dreapta, din partea de sus a serpentinei, se căsca acum o râpă care se termina la câțiva metri de plajă. Păienjenișul străzilor se desfășura tot mai clar în depărtare pe măsură ce mă ridicam peste nivelul hotelurilor așezate și ele cu fața la mare, strânse de panglica arterei care ținea laolaltă buchetul de luminițe al orașului. Am urmărit-o cu privirea până în capul nordic al insulei, și de-acolo, mai departe, coborând pe malul estic, zdrelindu-se abia în dreptul portului comercial. Miniaturale, ca-ntr-o reclamă la circuite de jucărie, mașinile alunecau regulamentar pe fiecare sens, una în spatele celeilalte, oprind din loc în loc la trecerile de pietoni care legau faleza de recepțiile marilor hoteluri.

În fața curții m-a întâmpinat o femeie în vârstă care mătura pe întuneric. Dacă n-aș fi găsit-o acolo și când ajunseserăm cu bagajele, și când ieșiserăm să facem prima baie, aș fi dat ușor din cap.

Așa, am zâmbit precaut și mi-am văzut de drum, călcând strâmb pe pietricelele rotunde cu care era pavată curtea complexului.

Am absorbit informațiile noului cămin, încercând să prind din mers formele desenate de pietricelele mai închise la culoare, peisajul exotic al grădinii.

Din ferigile imense țârâiau greierii. La etaj, cineva a deschis una din cele trei ferestre. A aprins o lumină, iar eu am trecut prin chenarul desenat de ea pe asfalt. De după colț am auzit târșâit de șlapi. O femeie slabă și negricioasă m-a salutat zâmbind și s-a pierdut în direcția opusă. I-am auzit șlapii în continuare. Sus, în capul scărilor, și-a aprins o țigară.

Ușa sălii de mese era deschisă, blocată la perete cu un scaun. Înăuntru cânta gâjâit un fel de Victor Socaciu al lor.

Un radio mic, pe baterii.

Mirosului plăcut al serii i-a luat locul unul închis, de mucegai, acoperit parțial de vaporii rufelor proaspăt spălate. Pe aragaz am găsit fierbând o oală cu capac, iar mai în spate, după scările care nu păreau să ducă nicăieri, își găsise de lucru dragostea mea:

– Ce faci?

– Tre’ să vezi ce-i aici.

– Ce dracu’ poa’ să fie?

N-a insistat, nici nu mă chemase, de fapt; fusese doar un fel de-a spune că se întreținuse destul de bine și singură. Am lăsat coșul pe mașina de spălat. Ridicând capacul, cu ochelarii aburiți, am revenit:

– Te ajut cu ceva?

– Nu. Nu mai tre’ decât să fiarbă.

– Mi-e foame.

– Du-te și adu alea să facem salată, că se face mai repede.

Cameleonul scosese limba din nou, izbind musca de perete.

– Ești culmea! Vrei să urc să le-aduc eu?

– Nu.

– Serios, că mă duc, a zis, ridicându-se din dosul scării cu niște castronașe frumoase, pline de praf, în mâini.

– Nu, păpușă, las’ că tre’ să mă și spăl…

– Vrei să vin cu tine să te spăl?

– Dacă vrei…

– Dacă vreau, deci, a repetat ea, ridicând dintr-o sprânceană.

– Vezi că ești murdară pe mâini.

A ridicat iar din sprânceană, apoi a făcut un pas spre mine, prefăcându-se că mă prinde de pulă.

– Stai, tu, că nu-s bun de nimic! m-am ferit brusc, lovindu-mă cu șoldul de bufet. Hai să mâncăm întâi, i-am zis, amânând joaca, și mai vedem noi dup-aia.

I-am văzut liniile frunții îmblânzindu-se, pierzându-se apoi între dunele roz de bronz proaspăt.

– Du-te și spală-te bine, cine știe pe ce ai pus mâinile.

– Pe ce-aș fi putut să pun mâinile?

M-am aplecat și, cu un efort supraomenesc, i-am sărutat umărul gol, după care am luat cheia de la cameră și m-am dus să aduc din frigider ce-mi ceruse. Irina, privind neconsolată în urma mea peste umărul pe care i-l sărutasem, s-a sprijinit de balustrada scării de lemn.

– Vezi că te leg de scara aia dacă te găsesc tot așa, i-am aruncat eu din ușă ca s-o montez, iar ea a acceptat capătul meu de funie și mi-a zâmbit cu îngăduință.

Clipa salvată este adevărata artă a iubirii, citisem în romanul ăla de dimineață, pe avion, și-mi intrase în cap ca un cui.


Cartea Ultraviolență poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: