"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 20 decembrie 2016: Porțile de foc – Steven Pressfield

„Întotdeauna m-am întrebat ce simți când mori.

Aveam un exercițiu pe care noi, cei din corpul de bătălie, îl practicam atunci când făceam pe sacii de pumni pentru infanteria grea spartană. Se numea Stejarul, fiindcă ne luam pozițiile de-a lungul unui rând de stejari la marginea câmpiei Otona, unde spartiații și ofițerii înalți își desfășurau exercițiile toamna și iarna. Ne aliniam câte zece, cu scuturi de răchită până la pământ, pe toată lungimea corpului, și ei ne loveau, trupele de șoc, venind de-a lungul câmpului în linie de luptă, câte opt, la pas, apoi în marș, pe urmă în alergare, și în cele din urmă în goană. Șocul scuturilor lor împletite era menit să te lase fără suflare – și reușea. Era de parcă te-ar fi lovit un munte. Genunchii, indiferent cât de strânși îi țineai, ți se frângeau ca puieții înainte de o alunecare de teren; într-o clipă, tot curajul ne pierea din inimi; eram dezrădăcinați ca vrejurile uscate în fața tăișului plugarului.

Așa se simțea moartea. Arma care m-a doborât la Termopile a fost o lance egipteană de hoplit, înfiptă sub plexul cutiei toracice. Dar senzația nu era cea la care te-ai fi așteptat, nu de a fi străpuns, ci mai degrabă izbit, așa cum ne simțeam noi, carnea de tun, sub stejari.

Îmi imaginasem că morții ar fi detașați. Că ar privi viața cu ochii înțelepciunii obiective. Dar experiența a dovedit contrariul. Emoția stăpânea. Părea că nu mai rămăsese decât emoție. Inima mă durea și mi se frângea ca niciodată. Pierderea mă înconjura cu o durere pârjolitoare și atotstăpânitoare. Mi-am văzut nevasta și copii, pe draga mea verișoară Diomaca, cea pe care o iubeam. L-am văzut pe Scamandrias, tatăl meu, și pe Eunice, mama mea, pe Bruxieus, Dekton și „Sinucigașul”, nume care nu înseamnă nimic pentru auzul Majestății Sale, dar care mie îmi erau mai dragi decât viața și acum, murind, încă și mai dragi.

Departe au zburat. Departe am zburat de ei.

Eram pe deplin conștient de camarazii de arme care căzuseră cu mine. Mă lega de ei un atașament de o sută de ori mai puternic față de cel pe care îl cunoscusem în viață. simțeam o ușurare inefabilă și conștientizam că mă temusem, mai mult ca de moarte, de separarea de ei. Mă temeam de acel chin cumplit al supraviețuitorului de război, de sentimentul izolării și al trădării de sine exprimat de cei care aleseseră să se agațe de viață când camarazii lor se desprinseseră de ea.

Starea pe care o numim viață se încheiase.

Eram mort.

Și totuși, titanic cum era acel sentiment al pierderii, exista unul și mai puternic pe care îl trăiam acum și pe care ghiceam că îl simț€au și frații mei de arme odată cu mine. Era acesta: că povestea noastră va pieri cu noi. Că nimeni nu va ști vreodată. Nu de mine îmi păsa, de scopurile mele egoiste sau de glorie deșartă, ci de ei. De Leonida, de Alexandros, de Dienekes. Gândul că valoarea sa, înțelepciunea sa, gândurile sale intime, pe care numai eu aveam privilegiul de a le cunoaște, gândul că toate acestea și tot ce el și camarazii săi obținuseră și suferiseră se va pierde, se va risipi precum fumul unui foc de tabără, era de neîndurat.”

Cartea Porțile de foc poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: