Ted își planificase minuțios sinuciderea. Nu era o decizie de ultimă oră, impulsivă și plină de imperfecțiuni. Nu avea să fie unul din cei care planifică cu stângăcie lucrurile doar ca să atragă atenția celorlalți. Sau așa crezuse el. Căci dacă fusese atât de grijuliu cu fiecare amănunt, cum de aflase Lynch? Vizitatorul cu zâmbet larg și trăsături perfecte fusese cât se poate de exact în ceea ce privește calibrul armei și locul în care o lăsase Ted. Chiar dacă era rezonabilă presupunerea că poate Ted avea să-și pună capăt zilelor în birou, părea o ipoteză riscantă, or Lynch o lansase fără ezitare.
Stăteau așezați fiecare la câte un capăt al mesei. Pe Ted îl cuprinse o veche senzație bine cunoscută: frisonul pe care ți-l dă adrenalina și care este urmat de o acuitate a gândirii ce te ajută să fii în avantaj față de adversarul pe care îl ai dinaintea ta. Trecuseră ani de când nu mai jucase șah, dar senzația era de neuitat. Și era atât de plăcută!
– Așadar, Travis ți-a cerut să mă spionezi, spuse.
Lynch, care pusese servieta din piele pe masă și părea dispus s-o deschidă, se opri oarecum consternat.
– Asociatul dumneavoastră nu are nimic de-a face cu asta, Ted. Vă deranjează dacă vă spun Ted?
Ted ridică din umeri.
– Nu văd fotografii cu fiicele dumneavoastră, Nadine și Cindy, spuse Lynch uitându-se fix în servietă.
Părea să caute ceva.
Chiar așa, nu existau fotografii cu familia. Ted le strânsese din salon. Un sfat: dacă vrei să te sinucizi, ascunde fotografiile cu ai tăi. E mai ușor să-ți faci planuri fără să fii iscodit permanent de cei pe care îi iubești.
– Să nu mai pomenești de fetele mele!
Lynch lăsă să i se vadă din nou zâmbetul magnific. Ridică mâinile.
– Încercam doar să vă câștig încrederea, să stăm puțin de vorbă. Am văzut deja poze cu amândouă și știu că în momentul acesta se află împreună cu mama lor în Florida. Au fost să-i viziteze pe bunici. Nu-i așa?
Comentariul ăsta părea luat dintr-un film cu mafioți. Știm unde se află familia ta, nu face pe deșteptul! Și totuși, în atitudinea lui Lynch exista o candoare, ca și cum chiar ar fi căutat să fie amabil.
– Ți-am permis să intri în casa mea. Cred că deja asta înseamnă o anumită dovadă de încredere.
– Mă bucur să aud asta.
– Spune-mi, ce altceva mai știi despre familia mea?
Lynch își ținea mâinile sprijinite pe servietă. Cu o mână schiță un gest de lehamite.
– Ah, mă tem că nu foarte multe. Nu ne place să ne băgăm nasul mai mult decât este necesar. Știu că se întorc din călătorie vineri, ceea ce ne lasă un răgaz de trei zile ca să ne putem ocupa de treburile noastre. Timp mai mult decât suficient.
– Treburile noastre?
– Bineînțeles!
Lynch scoase din servietă două dosare subțiri și le puse deoparte. Lăsă la o parte servieta.
– Ted, v-ați gândit vreodată să omorâți pe cineva?
Doamne, ce-i mai plăcea tipului să meargă direct la subiect!
– Ești polițist? Dacă-i așa, ar fi trebuit să te legitimezi.
Ted se ridică în picioare. Dosarele acelea probabil că erau pline de fotografii scabroase. L-or fi urmărit suspectându-l de vreun asasinat, iar sinuciderea o fi fost piesa decisivă ca să-l facă să-și asume vinovăția. De aceea insistase Lynch să intre în casă. Oare să fie agent FBI?
– Nu sunt polițist, Ted. Luați loc, vă rog.
– Vreau să ieși afară, acum.
Ted îi arătă ușa, de parcă Lynch n-ar fi știut drumul spre ieșire.
– Chiar vreți să plec fără să vă povestesc cum am aflat despre sinucidere?
Tipul acela era priceput la vorbe, căci exact asta voia Ted să știe.
– Ai cinci minute ca să-mi explici.
Ted rămase în picioare.
– Mi se pare perfect, spuse Lynch. Vă explic chiar acum. Lucrez pentru un grup care este interesat ca aceia ca dumneavoastră să cunoască oameni precum cei pe care îi am aici. Puse mâna pe dosare: Dacă îmi permiteți, am să deschid unul dintre aceste dosare ca să putem arunca o privire. O să înțelegeți foarte repede, sunteți un om inteligent.
Lynch deschise unul dintre dosare și îl puse în centrul mesei, cu fața spre Ted, care contiua să stea în picioare cu mâinile în șold.
Prima pagină reprezenta o copie după o fișă a poliției. Pe margine se găseau fotografiile față și profil ale unui bărbat care avea în jur de douăzeci și cinci de ani. Avea tenul bronzat și părul pieptănat cu grijă și dat cu fixativ. Privea sfidător spre aparatul de fotografiat, cu bărbia ușor ridicată și cu ochii săi deschiși la culoare holbați. Numele său era Edward Blaine.
Cartea Ultima scăpare poate fi achiziționată de la: