"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 24 iulie 2017: Secolul Bacovia – Mihai Cimpoi

Bacovia face dovada unei dialectici răsturnate, începutul pur nefiind pentru el ființa, ci neființa. Este, de aceea, un eleat, căci numai pentru eleați „ființa nu este mai mult decât neființă”. Hegel spune: „N i m i c u l ca fiind acest nemijlocit, egal lui însuși, este, tot astfel, invers, același cu ceea ce este f i i n ț a. Adevărul ființei, ca și al nimicului, este de aceea u n i t a t e a ambelor; această u n i t a t e este d e v e n i r e a” (Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Logica, București, 1962, p. 176).

Referindu-se la dialectica platoniciană privind devenirea lui Ceva ca un Altul, acest Altul fiind și el un Ceva, Hegel vorbește despre un spectacol monoton al punerii și depășirii limitelor: „Se pune o limită, se trece peste ea, apoi din nou se pune o limită și așa la infinit”. Cel care fuge de ceva nu este încă liber, căci în această fugă depinde în continuare de cel de care fuge. Infinitul nu poate fi atins, căci este un concept abstract negativ. Filosofii nu-și pierd însă timpul cu vidul și cu transcendentul, fixându-se asupra a Ceva concret, absolut prezent. Astfel, ei suprimă finitul și consideră infinitul ca ceva pozitiv, nu doar negativ. Bacovia își pierde timpul anume cu transcendentul și mai cu seamă cu vidul. Pentru el nu ființa p u r ă constituie începutul prim, ci neființa p u r ă.

Heidegger opune fiindul, care este limitat și foarte concret (floare, masă, hârtie), ființei, care este ilimitată și nedeterminată (Siendes vs Sein).

Preferința lui Bacovia merge, așadar, spre ființă înțeleasă ca neființă.

Punându-l pe poetul Plumbului în raport cu Sartre și Heidegger, am putea spune că el îi împacă pe cei doi filosofi existențialiști concepând omul atât ca „ființă prin care neantul se manifestă în lume”, cât și revelându-și-l, prin sentimentul angoasei, ca abis originar care face posibilă ființarea (vezi Filozofia de la A la Z, București, 1999, p. 357). Omul bacovian este și cel prin care neantul se manifestă în lume, și cel căruia ființa i se dă „așa cum este”, pe fondul originar al „nimicului”.

Bacovia e, în fond, un spirit indic, pentru care este definitorie dragostea de gol, amor vacui. Esențială pentru un asemenea spirit este, după cum statuează Lucian Blaga, „curioasa atitudine de retragere din orizont”. Upanișadele prezintă lumea sensibilă care umple orizontul ca o nonvaloare. Lumea simțurilor, în viziunea lui Buddha și a Vedontei, este o iluzie. Atitudinea negativă față de orizont generează înclinația spre elementar. Spiritul golește lumea de orice conținut plastic-concret. „Budha face un pas mai departe spre golirea totală a principiului impersonal de orice conținut palpabil și pozitiv. Esența lumii și a existenței umane este, după părerea sa, „nimicul”, „golul metafizic” (Lucian Blaga, Opere, 10, Trilogia valorilor, București, 1997, p. 172).

Nimicul înlocuiește Marele Tot, văzut ca Brahman. Este, prin urmare, bunul suprem spre care năzuiește spiritul. Nirvana se identifică „golului” care are înfățișarea unui obiect dorit cu sentiment religios. „Nimicul” suplinește, în consecință, „Totul” divin, care apare ca vacuum absolut; între existență și golul metafizic se pune un semn de identitate de esență. Lumea și istoria nu mai interesează spiritul mistic budist. Ținta este crearea unei stări de extaz, de cufundare extatică în obiect. Contează permanența stării de uniune cu Principiul. „Retragerea totală din orizontul lumii date este calea realizării” (Ibidem, p. 377).

Bacovia nu poate fi înțeles fără această retractilitate budistă din orizontul concret al lumii, care, la el, nu are o notă mistică. Ființa bacoviană este o ființă care se concepe, în chip noicist, cu periferia pretutindeni și cu centrul nicăieri. De fapt, Marginea își atribuie funcția Centrului. Ea îl surpă, îi anihilează poziția suverană de factor centralizator, sistematizator; îl descentralizează. E o acțiune „subversivă”, al cărei efect este instaurarea Golului acolo unde trebuie să existe o axă, un principiu ordonator. Singura logică operatorie e cea a închiderii. A fi înseamnă mișcare închisă (Noica: „Oriunde te uiți, de la sistem solar până la atom, totul intră în ființă, pe planul materiei, prin închiderea mișcării. Dar a fi pe planul materiei este singurul prototip al ființei. Orice a fi spiritual este nu numai analogic o mișcare închisă ci și în el însuși. Suprema mișcare închisă, gândul, ideea. În etic, nu estetic, în valori, societate, nu e la fel? Sau mișcarea închisă e doar schemă (devenirea întru ființă) sau e adevărul însuși care nu mai merită alt nume. Verum, esse, bonum concertuntur” (Constantin Noica, Jurnal de idei, București, 1990, p. 125-126).

Anihilarea Centrului este actul nihilist bacovian fundamental.

În filosofie și în simbolistică în general el semnifică Principiul ca atare, Realul absolut raportat lui Dumnezeu care, începând cu Hermes Trismegistul, este considerat „o sferă al cărei centru este peste tot, iar circumferință niciunde” (în reformularea lui Pascal și Cusanus). Centrul este, eminamente, obârșie, temei, în care se adună contrariile. „El este focarul de unde purced mișcarea lui unu către multiplu, a interiorului către exterior, a nemanifestatului către temporal, toate procesele de emanație și de divergență, și se întâlnesc, ca într-o obârșie, toate procesele de emanație și de convergență, și unde se întâlnesc în căutarea unității lor” (Jean Chevalier, Alain Gheebrand, Dicționar de simboluri, vol. 1, București, 1995, p. 280).

Eminescu percepe Centrul ca „suflet”, cu punct de gravitație al lucrurilor. Magul vede toate stelele adunându-se „ca într-un centru” (Povestea magului călător în stele). În însemnările manuscrise, meditațiile asupra centrului sunt deosebit de frecvente. Sufletul în reprezentarea lui este „punctul de gravitație, centrul„, orice individ și lucru având un singur astfel de punct centralizator: „Acest punct de gravitație care sare la orice mutare din loc, adică oricând o forță exterioară-l atinge este sufletul obiectului, este pentru obiect ceea ce accentul este pentru cuvânt, ce e limba pentru cumpănă” (Mihai Eminescu, Fragmentarium, București, 1981, p. 369).

Gândirea sistemică eminesciană își reprezintă un centru divizibil în infinit care nu pierde însă nimic prin diviziune, el rămânând un punct matematic constant. Este punct de gravitație al întregii sfere și totodată al oricărei părți proporționale a sferei. „Acest punct e unic, e un individum, de-o divizibilitate infinită” (Ibidem, p. 371).

Bacovia este departe de a concepe o astfel de divizibilitate infinită cu un punct unic indivizibil. Centrul bacovian este mai degrabă cel labirintic, învăluit în taină; este o margine, care desistematizează și dezaxează.

Centrul, în concepțiile mitologice generale, este locul de întâlnire a omului cu puterea supraumană. El dă certitudinea unei posibilități de inițiere, iubire, acționare, de aspirare spre înalt. Este ceea ce presupune și noțiunea de Axis mundis, ca punct de joncțiune între Cer, Pământ și Infern (după Mircea Eliade).

La Bacovia unitatea lumii este supusă constantei dezmembrări, un punct de joncțiune fiind imposibil. Din triada amintită, Infernul are prezență prioritară.

 


Cartea Secolul Bacovia poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: