Fragmentul zilei – 10 noiembrie 2020: Suflet de porțelan – Andreea Lichi

Joi, 27 martie 2014

E ora 06:00 și îmi sună alarma de la telefon, la fel ca în fiecare zi din cursul săptămânii. O opresc și mă ridic rapid din pat, mult mai rapid ca în alte zile. Îmi urmez rutina de dimineață, iar apoi mă îmbrac cu hainele pe care mi le pregătisem cu o seară în urmă: blugii albaștri preferați, pe care mi-i cumpărasem luna trecută, un tricou alb cu câteva perluțe aurii așezate în zona pieptului, o cămașă neagră căreia nu i-am încheiat nasturii, ci doar i-am legat marginile de jos în zona șoldului, iar pe deasupra am luat hanoracul alb de la Carmen. Bineînțeles că mi-am pus și nelipsitele mele brățări, lănțișorul cu biluță albastră și cerceii preferați, cu steluțe aurii, pe care mi-i cumpărase familia de turci la care am stat anul trecut. Nu puteam să mă lipsesc de puțin fond de ten și de rimel. Am ieșit din baie, iar tata tocmai se încheiase la geacă.

 – Serviciu ușor, tăticule! Și o zi ușoară! i-am spus zâmbind larg.

 – Mulțumesc frumos! O zi frumoasă să ai! a replicat el, iar apoi a plecat.

E aproape 7 fără un sfert și nu îmi vine să cred că m-am mișcat atât de repede. Trebuie să recunosc că, de obicei, sunt mai leneșă dimineața. M-am încălțat, mi-am mai verificat încă o dată geanta, posibil să fie a zecea oară când o fac, dar tot timpul sunt atentă să nu uit nimic și cred că ăsta este un lucru bun.

 – Mami, eu plec! Serviciu ușor! am strigat de pe hol.

 – Deja?! a replicat, abia trezită din somn.

 – Da! E aproape 7, ar trebui să te pregătești și tu.

 – Bine, bine! De obicei pleci după 7.

 – Astăzi am fost mai rapidă. O zi frumoasă!

 – La fel și ție!

Am ieșit din scara blocului, iar Magda tocmai ajunsese.

 – ’Neața, soare! mi-a spus plină de zâmbet.

 – Bună dimineața și ție, fată dragă! Mă bucur că ești mai vioaie!

Magdei i-a murit bunicul de la Botoșani săptămâna trecută și abia aseară s-a întors acasă. Am vorbit la telefon cât a fost plecată și i-am simțit toată durerea din glas. E al naibii de greu când pierzi pe cineva drag, iar mai devreme sau mai târziu toți trecem prin asta. Ba mai mult, într-o zi vine chiar și rândul meu, și al tău, și al tuturor celor din jur să fim cei ce pleacă. Ăsta-i cursul chestiei pe care noi o numim viață. Asta-i creația bărbosului de sus. Întâi ne naștem, creștem, explorăm, ne cultivăm. Apoi legăm prietenii care capătă cele mai frumoase sentimente, ne căsătorim, plantăm inimi, pe care le creștem și încercăm să le insuflăm cea mai bună variantă a nos

astră, cele mai înalte aspirații și cele mai înalte principii. Între timp mai și suferim. Unii mai puțin, alții mai mult sau chiar prea mult. Oricum ar fi, toți suferim. Toți avem ceva care ne macină, ne apasă, ne rănește, ne doare, ne ustură, ne arde, ne termină lent, dar sigur. Dar, sinceră să fiu, cred că fără suferință viața ar fi prea plictisitoare și lipsită de sens. Bineînțeles, totul cu măsură! Dacă nu ar fi suferința, nu am învăța cu adevărat cum să-i prețuim pe cei dragi și, mai ales, cum să prețuim darul de la Dumnezeu: viața.

Cred că toți avem nevoie de un duș rece care să ne pună pe direcție, să ne arate cât de importante sunt lucrurile mici, cât de importantă e atingerea unei persoane dragi, cât de important e că ne mișcăm, că simțim, vedem, auzim, interacționăm, și, până la urmă, cât de important e că trăim. Acum, depinde de noi dacă vedem la momentul potrivit toate aceste lucruri, care aparent par mici, dar în esență sunt extrem de mari sau ajungem să le vedem atunci când nu mai deținem controlul lor. În final, plecăm. Și plecăm, deseori, lăsând urme adânci în sufletele celor dragi.

Astăzi ar fi trebuit să merg la școală și să o sărbătoresc, alături de colegi, pe doamna dirigintă, dar Magda m-a rugat să merg cu ea ca să se întâlnească cu Alex, băiatul cu care conversa de ceva vreme. Am ales să merg cu ea știind că nu voi pierde prea multă materie, mai ales că se apropie Săptămâna altfel și, cu siguranță, mai erau lucruri de discutat despre activitățile programate pentru atunci, mai ales despre mult așteptata săritură cu parapanta. Chiar și eu așteptam cu nerăbdare acea săptămână, pentru că fiecare ieșire cu clasa era fenomenală. Și asta, nu doar pentru că noi, elevii colectivului clasei a VII-a B, suntem cele mai tari gărgărițe – așa cum îi plăcea dirigăi să ne spună – , ci și pentru că avem cea mai super, mega, ultra de gașcă dirigintă.

 – Și… cum ești astăzi? am întrebat-o pe Magda, în timp ce înaintam spre stația de autobuz.

 – Sunt mai bine! M-am mai obișnuit cu ideea… nu tu ziceai că toți murim într-o zi și că nu ne putem împotrivi? Asta este, nu mai pot face nimic pentru a-l aduce înapoi. Oare să coborâm la Precista?

 – Păi, cam pe unde ziceai că trebuie să ajungem?

 – “Extaz”, așa se numește cafeneaua. Zicea Alex că e aproape de catedrala catolică, spre pasajul ăla din care ieși în centru.

 – Putem coborî la Precista sau la Economic. Hai la Economic!

 – Bine. Apropo, zicea și că vine cu un coleg, cu un prieten bun.

 – Ok.

 – Îți mulțumesc că vii cu mine și că îmi ești aproape mereu!

 – Pentru asta există cea mai bună prietenă, nu?

 – Îmbrățișare?

 – Îmbrățișare!

Ne-am strâns în brațe și am urcat în autobuz. Am prins chiar și locuri libere, așa că ne-am așezat. Era nefiresc de gol autobuzul pentru ora 07:30, când, de obicei, ne călcam în picioare. Probabil mulți au început să simtă mirosul vacanței de Paște, care va începe în trei săptămâni, ori astenia de primăvară începe să facă ravagii în rândul elevilor dornici de mersul la școală. Lipseau din autobuz chiar și bătrânelele, care își doreau să ajungă primele în piață ca să se asigure că nu pierd cele mai proaspete produse.

 – De ce îți vine să râzi? o întreb pe Magda.

 – Mă gândeam…

 – La? Zi-mi, fată, și mie, să râd și eu!

 – Nu-i așa că Alex e drăguț?!

 – Ce întrebare e asta? am început să râd.

 – Haide, Andreea! Spune ceva!

 – Băi, fată, nu știu! Nu este stilul meu. Și nici măcar nu îl cunosc. Tu ai vorbit cu el, nu eu!

 – Bine, fată… voiam și eu o părere de la cea mai bună prietenă, dar văd că n-are cine să mi-o dea.

 – Nu este stilul meu! i-am spus la ureche, râzând.

 – Bine că ție îți plac numai ăia cu ochi albaștri, ceilalți nu-s buni! a replicat ea pe un ton supărăcios.

 

Suflet de porțelan


Cartea Suflet de porțelan poate fi cumpărată de la:

 

 

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.

 


Average Rating:

4,9 rating based on 7 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786060292784
Goodreads: 55232416

Author(s):Publisher: Editura Creator
Published: 8/27/2020

 

Fragmentul zilei – 10 noiembrie 2020: Suflet de porțelan – Andreea Lichi

Alte titluri Creator.

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: