"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 11 noiembrie 2019: Buburuza – Liliana Corobca

Acum, simt prezența lor alături. Ce mult îi iubesc, pe toți trei care, la un loc, formează bărbatul meu ideal. Îmi dau seama că putea fi și unul singur. Cu cât cunoaștem sau avem mai mulți bărbați, cu atât chipul bărbatului iubit se complică, se multiplică, mi-i asum pe toți, îi iert pe toți, sper că și ei pe mine și numai astfel mă pot accepta. Dacă îi neg pe ei sau îi condamn, mă neg și mă condamn pe mine. Și nu vreau, nici nu cred că e cazul. Nu mai este acum… Nu avem prea mult timp pe acest pământ. Mă bucur că am despre ce să vă vorbesc, am o viață trăită deplin în urma mea, în amintirea mea.

Uneori, când bărbatul se apropia de mine, îi simțeam toate femeile. Pe care le-a adulmecat, le-a admirat, le-a dorit, le-a sărutat, le-a avut și, în cele din urmă, le-a părăsit. Bărbatul se apropie de femeia lui și nu lasă, nu uită celelalte femei, nu le lasă afară, după ușă, departe, nu se dezbracă de ele, stă cu una în cap, cu alta la piept, una încolăcită în jurul gâtului, una lipită mai jos, pe la mijloc, altele și mai jos, celelalte prin părți, nu e loc pe corpul lui care să nu fi cunoscut femeia, care să nu poarte urma atingerilor, frământărilor. Eu le simt și mi-e greu. Simt tot. Simțiți și voi? Aproape că le văd: triumfătoare, obraznice, fericite, triste, seduse, nemulțumite, nesatisfăcute, așa cum voi fi și eu. Mă va purta și pe mine, mă va duce peste tot, fără să știu nimic. “Omnia mea mecum porto”, toate femeile le port cu/după/în mine… Asta simte capul meu inimos și sensibil.

De ce nu ești câine, iubitu-le? De ce nu suntem amândoi câini? Am simți atât de ușor dragostea din noi, ar fi simplu, doar mi-aș atinge botul de al tău, doar aș flutura din coadă a dragoste și ai veni imediat, ai înțelege. Ce simțuri au pierdut oamenii sau nu le-au avut niciodată, de nu înțeleg, se chinuiesc, se ignoră și nu se acceptă?

Unde este Leonid al începuturilor, primul meu Leonid, băiatul tandru și timid, care se dezbrăca dansând în fața mea (la rugămintea mea fierbinte!), care-mi citea poezii și se scuza că n-a reușit să le învețe pe de rost? Iar când, în cele din urmă, mi-a recitat una lungă și fără foaie înainte, una care știa că-mi place mie, iar eu l-am privit lung, admirativ, a zis rușinat:

 – Iartă-mă că nu am scris-o eu, aș fi vrut, dar n-am putut. Mie îmi vine un vers și stă în minte până iau pixul în mână, cum îl iau, cum îmi trece și rămâne doar vântul în cap, care bate și alună toate cuvintele, ca pe frunze. Dar meriți cele mai frumoase poezii, iartă-mă că nu ți le scriu eu, mereu.

Așa îmi tot spunea Leonid în primul nostru an, frumos, băiat simplu, dintr-un sat prăpădit de la sud. Relația s-a degradat, ca o haină preferată pe care nu te înduri s-o dezbraci, o porți până se zdrențuiește, până apar găurile și se pierd culorile. O arunci apoi, că-i inutilă, oricât  și orice ai zice sau ai face. Am așteptat până la ultima picătură din cadă ca Leonid să redevină cel de la începuturi, cel iubitor, sensibil, poetic, cel din ipostaza lui superlativă. Mă gândeam și încă mă gândesc că poate cu altele e tandru și acum, numai cu mine nu, dar știu că nu e așa, știu că s-a schimbat, s-a maturizat și a pierdut acea candoare, ingenuitate, nu mai poate, nu mia simte. Din păcate. Cred că se disprețuiește pe sine pentru acele momente ale începuturilor noastre.

Iertarea. Nu prea mulți au greșit în fața mea și îi iert pe cei care au greșit, îi iert adânc, fundamental, ca să scap de povara gândurilor negre. Dar dacă mă gândesc bine, orice vină trebuie ispășită. Nu vii după cinci ani, după ce mi-ai furat inelul cu rubin, unica mea avere din studenție, dar și bijuteria dăruită de un om drag, care m-a ajutat și mi-a fost alături la greu, care mi l-a dăruit la prima întâlnire, pe care îl păstram ca pe o amuletă ocrotitoare, ca pe o neprețuită amintire, și îți destăinui cât e de scump, de fapt, ți-l arăt, vezi unde-l păstrez, îl pui chiar tu cu mâna ta în cutiuța lui roșie de pluș, apoi îl furi și, după cinci ani, începe să te mustre probabil conștiința, îmi trimiți un mesaj scurt: “Iartă-mă, am avut mare nevoie de bani și ți-am luat inelul. Faptă urâtă, dar știu că ai o inimă bună”. Și atât. Eu iert, n-am încotro, cu inima mea bună, ce să-mi fac sânge rău, îmi făcusem destul când nu l-am mai găsit, când mi-am bănuit pe rând toți apropiații, pe nedrept, că mi l-au furat. Pe toți, doar pe tine nu, că tu chiar știai, nu puteai. Te întrebasem și pe tine, “nu știu”, ai zis și am vrut atât de mult să te cred, că te-am crezut. Te iert. Dar, odată cu iertarea mea, nu trebuia să aduci înapoi inelul sau banii pe care i-ai luat pentru el?

Buburuza


Cartea Buburuza poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,0 rating based on 4 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9789734679645
Goodreads: 48263238

Author(s): Publisher: Polirom
Published: //2019

 


Fragmentul zilei – 11 noiembrie 2019: Buburuza – Liliana Corobca

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: