"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 12 noiembrie 2019: Septembrie poate aștepta – Susana Fortes

Există două locuri pe lume în care o persoană poate dispărea pe de‐a‐ntregul: Londra și Mările Sudului. Asta a spus‐o Herman Melville, un tip de încredere având în vedere ce găsești pe‐acolo. Despre cele două destinații nu încape umbră de îndoială. Capitala de pe Tamisa e un oraș poluat, indiferent, narcisist și cu o climă de belea. Dimpotrivă, Mările Sudului sunt un adevărat rai. Eu am ales, firește, Londra.

Lăsam în urmă meditațiile la engleză pe 30 de euro ședința și complicatele taine ale genitivului saxon, un apartament studențesc la etajul patru într‐un imobil fără lift dintr‐un cartier periferic al orașului Santiago de Compostela, un viitor promițător de funcționară – în ipoteza că s‐ar fi ținut un concurs pentru învățământul public – și un iubit, pe Alex, care avea pa­siunea păsărilor. Păsările sunt niște făpturi în trecere, spunea el cu un zâmbet misterios, așa cum vin se și duc. Nu cred c‐o spunea cu gânduri ascunse, probabil că era doar felul său de a medita asupra mersului vieții.

Când eram mică, mersul vieții urma o secvență logică, mai mult sau mai puțin. În capul străzii apărea un bărbat pe bicicletă care repara spițele rupte ale umbrelelor, apoi venea iarna, ca și cum ar fi pedalat și ea pe drumul vechi; mai întâi vedeai deasupra caselor un norișor verde‐sulf cu un aer nevinovat, numărai până la douăzeci și se pornea diluviul. Soră‐mea, Bea, o zbughea de la școală precum o campioană olimpică și ajungea acasă la timp ca să adune cearșafurile întinse pe terasă. Când trăiești în țara furtunilor e musai să înveți să te uiți pe cer. În altă perioadă a anului ne băgau de cu noapte în pijamale într‐o mașină doldora de bagaje, iar dimineața ne trezeam înconjurați de cai sălbatici: cu alte cuvinte, începuse vacanța de vară.

Aceleași principii universale domneau și la școală: dacă doña Laura, învățătoarea din ciclul primar, în loc să‐ți spună pe nume ți se adresa cu „domnișoară“ și cu mâinile în șolduri de parcă s‐ar fi pregătit de‐o cântare, era de rău. Dacă‐i auzeai pe cei mari vorbind cu glas scăzut și rostind faimoasa expresie „ăsta e mersul vieții“, știai că tocmai a murit cineva. Şi tot așa. Evenimentele urmau o ordine. Un tipar. Mai târziu totul a devenit mai complicat, doar că eu am continuat să cred cumva că în viață trebuie să existe mereu câte o secvență care să răspundă unui soi de logică, deși nu e lesne întotdeauna să descifrezi codul de semnale.

Nimic nu se întâmplă pur și simplu. Şi nu mă refer la marile enigme ale naturii pe care nimeni nu a eușit să le dezlege până în ziua de azi, ci la lucruri mărunte, de pildă a umbla prin casă, a te îndrăgosti, a‐ți fi frică de întuneric sau a scrie un roman. Lucruri care au o motivație, răspund la ceva. Ceea ce se aplică și altor fapte aparent inexplicabile. De exemplu, nimeni nu poate dispărea de pe fața pământului ziua în amiaza mare fără să lase nici o urmă.

Acesta era misterul care mă preocupa. Un mister cu nume și prenume. Emily J. Parker. O scriitoare engleză de după război, necunoscută marelui public, dar considerată drept una dintre romancierele cele mai enigmatice și promițătoare din epoca sa, care în primăvara anului 1955 a dispărut din plin centru al Londrei, unde se întretaie Charing Cross cu Trafalgar Square,
fără ca nimeni să mai știe ceva de ea. Ăsta nu putea fi mersul vieții. Trebuia să fie ceva mult mai complicat.

O femeie nu se evaporă pur și simplu în mijlocul unei sărbători naționale fără ca cei din jurul ei să nu‐și dea seama. Nici rudele, nici soțul, nici cea mai bună prietenă, nici bătrânica în pardesiu negru care trecea pe‐acolo, nici fata în uniformă albă care vindea bomboane lângă intrarea bisericii St Martin‐in‐the‐Fields, nici soldatul cu mâinile murdare de ulei care încerca să‐și pornească vechea motocicletă Triumph, nici adolescenta blondă care agita veselă niște artificii pe scările de la National Gallery. Nici măcar polițiștii, bobbies cu țignal și caschetă, care patrulau doi câte
doi. Imposibil. Nimeni nu se face nevăzut la douăsprezece și jumătate într‐o zi atât de importantă.

De când mă înscrisesem la doctorat încercasem luni în șir să conving un profesor de la Departamentul de filologie engleză să‐mi fie conducător la teza despre autoarea dispărută, însă nici unul nu părea dispus să‐și asume vreun risc cu o scriitoare despre care se știa atât de puțin și care abia apucase să scrie două romane și câteva povestiri. S‐or fi gândit că alegerea mea se potrivea mai curând unui detectiv amator decât unui specialist în literatură engleză contemporană. Profesorii universitari nu cred în sensul secvenței, nici pe departe.

Singurul care a arătat interes a fost un profesor britanic la pensie pe nume Robert Whelan: mi‐a răspuns cu multă amabilitate, oferindu‐se să mă ajute dacă mergeam la Londra.

La Londra, de parcă ai zice după colț.

Căci pe atunci orașul de pe Tamisa era pentru bugetul meu precum Insulele Marchize, dacă mă înțelegeți. Cert este că în viață nu am luat mereu cele mai bune decizii, dar când treci de treizeci de ani începi să înțelegi că nu se poate trăi cu aer. De aceea, când poștașul a sunat la ușă și mi‐a înmânat plicul de la Fundația Barrié pentru proiecte culturale pe careerau imprimate numele și prenumele mele, Rebeca Aldán, primul lucru pe care l‐am făcut a fost să măuit pe geam ca să văd dacă erau păsări în zbor.

N‐o să mă credeți, dar erau. Cu sutele. Fiecare dintre noi are socotelile sale cu norocul. Le am și eu pe‐ale mele. Şi atunci am știut că ăsta era răspunsul la un semnal, numai că eram mult prea ocupată cu pregătirile pentru plecare ca să stau să cuget la el.

În zilele următoare mi‐am pus în ordine cărțile, mi‐am făcut bagajele, am aruncat la gunoi cutii întregi cu notițe, șosete vechi și ziare la fel de vechi, am vorbit mult la telefon, i‐am promis soră‐mii, Bea, o tea cup cu Tower Bridge pentru colecția ei, am luat o cină de rămas‐bun cu Alex la un restaurant italienesc din centrul vechi, cu lumânări pe masă și vorbe puține. El se aștepta să rămân, eu mă așteptam să lase tot și să mă urmeze la capătul lumii, drept care ne‐am petrecut seara privindu‐ne pe furiș ca doi pasageri care se ciocnesc într‐un vagon de tren, unul intră și altul iese. La sfârșit, pentru că nu prea avea sens să toastez pentru noi doi, mi‐am făcut destul curaj să ridic paharul rostind vechea deviză a sufragetelor.

Septembrie Poate Astepta


Cartea Septembrie poate aștepta poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.



Fragmentul zilei – 12 noiembrie 2019: Septembrie poate aștepta – Susana Fortes

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: