Fragmentul zilei – 11 octombrie 2020: În așteptare – Mihai Zamfir

N-au stat mult cei doi, doar câteva luni: la primul vânt de toamnă și-au mutat cuibul aiurea. Dar mi-au pricinuit o vară toridă, cu pat încins, cearceafuri mototolite și gânduri, noapte de noapte, despre ce s-o fi întâmplând acolo, sus, la câțiva metri deasupra mea.

Nu la fel de mult ca mansarda, dar mă intriga totuși și apartamentul de la parter. La început, a stat acolo o pereche de mahalagii între două vârste, plini de respect față de tata și mai ales față de domnul Reiss – considerat printr-un fel de convenție tacită, adevăratul stăpân al blocului nostru. Despre domnul cel impozant, cu ochelari și început de chelie, știam doar eu că-i om bun, că, dincolo de lentilele groase, ochii lui sclipesc prietenos, căutând cu disperare înțelegerea celorlalți. Poate pentru că era cel mai bogat dintre cei doi coproprietari, domnul Reiss avea ultimul cuvânt privind locatarii de la parter și de la mansardă, chiriașii noștri.

Apoi la parter s-au mutat Anton și Mărioara. În schimbul locuinței închiriate la preț mic, ei ar fi trebuit să se îngrijească de casă – femeia să facă curățenie în apartamente, să spele regulat scările, să dea o mână de ajutor când e nevoie; bărbatul, vag instalator, să aibă grijă de calorifere, de aprovizionarea cu păcură, să repare dacă s-ar fi stricat, robinetele de la baie ori bucătărie. Cum acestea, noi-nouțe, nu se stricau deloc, iar caloriferul și apa caldă funcționau perfect, nea Anton n-avea mare lucru de făcut. Arbora însă mereu o mină preocupată, avea o cută adâncă între sprâncene și mormăia toată ziua îngrijorat, ca și cum blocul ar fi fost pândit de pericole iminente pe care doar el, Anton, le știa. Am înțeles atunci care e raportul dintre bărbat și nevastă în România: Mărioara mătura și spăla scara, ducea gunoiul, spăla rufele mari în spălătorie și le călca, ajuta la curățenia mare câte o zi întreagă, și asta pentru un supliment de câțiva lei. La vizitele simandicoase, asista la bucătărie și la servit – cred că pe gratis sau contra unor bacșișuri ale musafirilor. Bătutul covoarelor și spălatul lor o dată pe an reveneau tot în sarcina ei.

Anton, fără să facă mai nimic, se comporta ca un prinț consort iritabil, pentru că, atunci când se îmbăta, o și pălmuia pe Mărioara. Nimeni nu găsea ceva anormal în asta, până și tata, când îi povesteam, dădea din umeri (<<Ce să-i facem?>>). Pe mine, șocul încercat atunci în liceu mă urmărește și azi, după ce toți actorii acelor scene la care am asistat s-au dus de multă vreme, după ce în țara noastră au avut loc războaie, prăbușiri politice, schimbări care au răvășit lumea. Însă raportul dintre soț și soție, dintre bărbați și femei a rămas la noi același; Anton și Mărioara adolescenței mele s-au multiplicat în milioane de exemplare și nimic nu le poate împiedica proliferarea. Toată viața ei, Mărioara nu s-a gândit nici măcar o singură dată să protesteze; a suportat totul fără să crâcnească și l-a iubit pe parazitul ei doar pentru că era cu câțiva ani mai în vârstă decât ea și pentru că era de la oraș, bucureștean (individul se născuse pe undeva prin Giulești). El, de câte ori se îmbăta, îi căuta pricină și o făcea <<țărancă tâmpită>>. Cred că Anton își programa atent bețiile și palmele administrate Mărioarei: nu se îmbăta foarte des și se înfuria cu măsură, doar așa, să se știe cine e șeful.

La rebeliunea legionară din iarna de pomină a mai avut loc o rebeliune, mai mică și personală, cea a lui Anton, a domnului Anton Petcu, vagul nostru fochist și instalator. Dacă nevasta a continuat în acele zile să-și facă tăcută treaba, bărbatul a apărut, într-o zi de luni spre prânz, însoțit de doi tineri necunoscuți, toți trei băuți, cu ochii sclipitori și înjurându-i în gura mare pe jidani. Era primul act de revoltă al omului până atunci supus, dar care îi înjurase probabil în tăcere pe acei care acum puteau fi înjurați în gura mare. După ce i-am văzut pe cei trei în mijlocul aleii, uitându-se la mine sfidători, m-am întors, am urcat în viteză și ia-m spus tatei să vorbească cu domnul Reiss și să-l dea afară pe Anton din casă. Îngrijorat, agitându-se în jurul telefonului care funcționa cu intermitențe, tata mi-a spus să avem răbdare până se liniștesc lucrurile, că după aia o să aibă el grijă de domnul Anton. Era o zi cețoasă de iarnă fără zăpadă, cu cerul jos și întunericul venit imediat după prânz.

Cât să fi durat totul? Două-trei zile? După ce au dispărut cei trei antisemiți vorbăreți, tata ne-a interzis mie și mamei să mai ieșim din casă. Muream de curiozitate să văd și eu ce se întâmplă în oraș, împușcăturile îmi treziseră curiozitatea la maximum. Aș fi dat o fugă până la școală ca să comentez evenimentele cu colegii, dar cursurile erau întrerupte. N-am rezistat prea mult în casă, m-am aventurat pe Bulevardul Domniței până spre Piața Rosetti. La întretăierea cu Moșilor, un cordon subțire de jandarmi cu puștile la spate și priviri încruntate; pe Moșilor nu mai circulau nici mașini, nici tramvaie.

La câțiva pași de Piața Rosetti am auzit, dinspre bulevard, oameni mărșăluind în cadență și un cântec intonat în ritmul pașilor. M-am apropiat: toți erau tineri sub 30 de ani, în civil. Am vrut să merg mai departe, dar am auzit sunete seci de carabine și rafale de armă automată; undeva, în fund, un om a căzut cu fața în sânge. Am făcut stânga-mprejur și am pornit-o înapoi pe Domniței, împins de la spate de vântul înghețat. Pe măsură ce înaintam, grăbeam pasul, ca și cum dinspre Piața Rosetti cineva ar fi vrut să mă ochească cu arma. În dreptul aleii noastre m-am uitat în urmă: nimeni, dispăruse și cordonul de jandarmi. Mi-am dat seama atunci că nu văzusem pe stradă nici o femeie, nici un copil și nici un bătrân, doar bărbați tineri sau între două vârste. Am urcat cu regret la mine în cameră; inima îmi bătea să spargă pieptul, aveam impresia că ratasem un spectacol unic, adică un război civil, cu lupte de stradă, așa cum văzusem la cinema, la <<Actualități>>, că se întâmpla în câteva capitale europene.

În așteptare


Cartea În așteptare poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

5,0 rating based on 2 ratings (all editions)

ISBN-10: 9734682598
ISBN-13: 9789734682591
Goodreads: 55423324

Author(s): Publisher: Polirom
Published: 9//2020

O stare de așteptare caracterizează în întregime acest roman, unul aproape istoric, căci acțiunea lui se petrece cu peste trei decenii în urmă, în ultimii ani ai regimului comunist. Exasperarea difuză combinată cu speranța că poate totuși ceva se va întîmpla pun stăpînire pe locuitorii vilei cu numărul șase din Intrarea Vergului, la fel ca pe mai toți locuitorii României. Explozia se produce în cele din urmă în decembrie ’89. Euforia miraculoasă ce cuprinde lumea durează doar câteva zile, ca orice miracol, lăsînd însă loc altor așteptări. Dar acestea nu se vor îndeplini probabil niciodată, pentru că, aparent, trăim într-o perpetuă așteptare.
 


Fragmentul zilei – 11 octombrie 2020: În așteptare – Mihai Zamfir

Alte titluri Polirom.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.