Câteva luni mai târziu, sosise ziua cea mare, deși recunosc că o mare parte din ea a rămas în ceață.
Privind retrospectiv, probabil că ar fi trebuit să notez totul cât era încă proaspăt întipărit în mintea mea. O zi ca ziua cea mare ar trebui ținută cu detalii vii – nu în instantaneele neclare pe care tind să mi le-amintesc. Singurul motiv pentru care mi-au rămas în minte atât de multe i se datorează lui Vivian. Fiecare detaliu pare gravat în conștiința ei, dar, până la urmă, ea era în travaliu, iar durerea pare să ascută mintea uneori. Sau cel puțin așa se spune.
Ceea ce știu este că uneori, când ne amintim evenimentele din ziua aceea, avem păreri ușor diferite. De exemplu, am considerat că actiunile mele au fost de înțeles pe deplin, în timp ce Vivian declara în mod repetat că am fost egoist sau, pur și simplu, un idiot. Când le povestea prietenilor – și a făcut-o de multe ori -, aceștia râdeau, în mod inevitabil, sau îi aruncau priviri compătimitoare.
Cu toată sinceritatea, nu cred că am fost nici egoist și nici idiot; la urma urmei, era primul nostru copil si niciunul din noi nu știa la ce să se aștepte exact în momentul în care urma să intre în travaliu. Oare cineva chiar se simte pregătit pentru ce are să urmeze? Din câte mi s-a spus, travaliul este imprevizibil. În timpul sarcinii ei, Vivian îmi amintise de mai multe ori că procesul de la contracțiile inițiale până la nașterea propriu-zisă poate dura mai mult de o zi – mai ales la primul copil – și că travaliile de douăsprezece ore sau mai mult nu erau ceva neobișnuit. La fel ca majoritatea tinerilor viitorilor tați, am considerat-o expert pe soția mea și am crezut-o pe cuvânt. Până la urmă, ea fusese cea care citise toate cărțile.
De asemenea, ar trebui amintit faptul că nu am fost pe deplin ineficient în dimineața respectivă. Îmi luasem în serios responsabilitățile. Erau pregătite atât geanta ei, cât și geanta copilului, iar conținutul lor fusese verificat și reverificat. Aparatele foto-video fuseseră încărcate și pregătite, iar camera copilului era dotată complet cu tot ceea ce ar fi putut avea nevoie copilul nostru pentru cel puțin o lună. Știam cel mai rapid traseu până la spital și plănuisem rute alternative în cazul în care s-ar fi întâmplat vreun accident pe autostradă. Știam, de asemenea, că bebelușul avea să vină curând. În zilele premergătoare nașterii propriu-zise existaseră numeroase alarme false, dar chiar și eu știam ca numărătoarea inversă începuse în mod oficial.
Cu alte cuvinte, nu am fost total nepregătit când soția mea m-a trezit la ora patru și jumătate pe data de 16 octombrie 2009, spunându-mi că avea contracții la aproximativ cinci minute și că era timpul să mergem la spital. Nu am pus la îndoială cuvintele ei; ea știa diferența dintre contracțiile Braxon Hicks și cele adevărate, și, deși mă pregătisem pentru acel moment, primele gânduri nu fuseseră despre cum să mă mai îmbrac repede și să duc gențile la mașină; de fapt, nici măcar nu erau despre soția mea sau despre copilul care urma să se nască. Gândurile mereu erau mai degrabă ceva de genul acesta: „Astăzi este ziua cea mare, iar oamenii vor face multe fotografii. Alte persoane se vor uita de-a lungul timpului la aceste fotografii și – având în vedere că este ceva pentru posteritate – ar trebui să fac repede un duș înainte să plecăm, deoarece părul meu arată de parcă mi-am petrecut noaptea într-un tunel de vânt”.
Și nu e vorba că aș fi vanitos, ci pur și simplu, credeam că aveam suficient timp, așa că i-am spus lui Vivian că voi fi gata de plecare în câteva minute. Ca regulă generală, eu fac duș repede – nu mia mult de zece minute între-o zi normală, incluzând bărbieritul -, dar imediat după ce mi-am pus crema de ras pe față, mi s-a părut că-mi aud soția strigând din sufragerie. Am ascultat din nou, nu am auzit nimic, însă începusem să mă grăbesc. Când mă clăteam, au auzit-o zbierând, deși era ciudat că mi se părea că striga despre mine, nu la mine. Mi-am înfășurat un prosop în jurul taliei și am înaintat în holul întunecat, cu apa picurând încă de pe mine. Și Dumnezeu îmi este martor, mă aflam în duș de mai puțin de șase minute.
Vivian striga din nou și îmi luase o secundă să procesez faptul că stătea în patru labe și țipa în telefon că eu eram ÎN NENOROCITUL DE DUȘ! și se întreba LA CE MAMA NAIBII SE POATE GÂNDI IDIOTUL ĂLA?!?!?!?!?. De altfel, idiot era cel mai frumos termen pe care îl folosise ea ca să mă descrie în aceeași conversație. Limbajul ei era de fapt puțin mai colorat. Ceea ce nu știam era că acele contracții care apăruseră la cinci minute erau acum din două în două minute și că travaliul îi provoca dureri de spate. Aceste dureri sunt teribile și Vivian scosese deodată un strigăt atât de puternic, încât acesta ajunsese să fie o entitate vie, una care s-ar putea afla încă deasupra cartierului nostru din Charlotte, Carolina de Nord, un loc liniștit, de altfel.
Cartea Pas în doi poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 91.539 ratings (all editions)
ISBN-10: 6068905454
ISBN-13: 9786068905457
Goodreads: 40580340
Author(s):Publisher: Rao Books
Published: //2017
La 32 de ani, Russell Green are totul: o soție uimitoare, o fiică iubitoare de șase ani, o carieră de succes în calitate de director publicitar și o casă de senzație. Își trăiește visul, iar centrul universului său este însăși căsnicia cu Vivian. Dar, sub pojghița strălucitoare a acestei existențe perfecte, încep să apară fisuri și
nimeni nu este mai surprins decât Russ atunci când viața i se dă peste cap. În câteva luni, Russ trezește fără slujbă, fără soție, îngrijindu- și singur fiica și încercând să se adapteze la o realitate nouă și încurcată. Aruncându-se în nebunia vieții de părinte singur, Russ se îmbarcă într-o călătorie temerară și plină de satisfacții – una care îi va pune la încercare abilitățile și resursele sale emoționale dincolo de tot ceea ce și-a imaginat vreodată
Fragmentul zilei – 13 mai 2020: Pas în doi – Nicholas Sparks