"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 octombrie 2019: Războiul pietrelor. Seria Mercenarii. Vol.1 – Florin Purluca

Luna lucea deasupra capetelor noastre cu dărnicia unui opaiț care-și ardea ultima rezervă de untură. Dinspre lac venea o duhoare de carne acră și pe moarte, pe care o haleam involuntar în calupuri forțate, cu respirații aritmice. Părea că nimerisem unde trebuia. Haw-a-Wap își lustruia lama șuriului, pitit dinapoia unui trunchi vechi și scorțos de jugastru. Dacă l-ar fi văzut oricine altcineva – conturul indistinct al unei umbre informe, șerpuitoare – așa ferit cum stătea, n-ar fi pricepu ce face. Dar eu știam. Știam că șuriul acela era unealta lui preferată în timpul vânătorilor de vrăjitoare. Îl ferea de lucruri neplăcute, pentru că fusese descântat. De pildă, îl ținea departe de automutilarea indusă ocult. Și asta îi aducea broscoiului un oarecare confort psihic. Din punctul ăsta de vedere, îi dădeam dreptate – era un tovarăș de nădejde – nu mi-ar fi plăcut să-l văd mierlit. Din alte puncte de vedere, Haw-a-Wap era un nătâng. Ar fi găsit ea, vrăjitoare pricepută, ceva cu care să facă felul unuia ca el, dacă ținea morțiș. Într-un mod, pricepea broscoiul cum stă treaba. Doar că era genul de pasăre care detesta să piară pe limba ei. Dacă s-ar fi făcut să fie omorât cu propria-i armă, probabil că s-ar fi răsucit de zece ori în mormânt. Și încă de vreo două ori după aia, ca să-și consume furia tot crescândă.

Se spune că dacă mori, nu pleci cu mâinile-n sân, îți iei ofurile cu tine.

În fine, Haw-a-Wap era cam mistic de fel și-i plăcea să asculte toate tâmpeniile care-i ajungeau la ureche și, dacă avea să-l bage ceva vremelnic în mormânt, asta era înclinația lui față de tot soiul de pseudocredințe nătânge propovăduite de tot felul de nebuni. Nu spun nu, mi-a fost dat să cunosc vrăjitoria în cele mai minunate și mai întunecate forme ale ei. Dar unele lucruri, pur și simplu, miros de la o poștă  a marghiolii de doi bani.

Mi-am verificat arbaleta și totul părea să fie în regulă. Cum așa se întâmplă de fiecare dată, dar înveți să accepți sentimentul, indiferent dacă urmează să fii victorios sau să crăpi. Un amestec ciudat de teamă, siguranța dobândită în urma experienței și incertitudinea servită la rece de un viitor perfid. Una peste alta, în linii mari, însemna că eram gata să începem vânătoarea.

Am imitat sunetul lătărețului de baltă și Haw-a-Wap a tresăltat. De după linia jugastrului mi-a semnalizat că era gata să plece în recunoaștere. L-am văzut cum s-a scurs printre umbre – o umbră prelungă și infinit mai ageră decât pâlcurile de umbre statice – după care am auzit plescăitul domol al apei. Vântul nu bătea nici cât să miște o amărâtă de frunză. Peste lume căzuse o toamnă grea cât o nicovală și se prea poate că în jurul cuibului ei, vrăjitoarea ridicase un scut din farmece, care împiedica orice adiere de vânt care i-ar fi putut trăda prezența. Care-i vânătorul ce nu s-ar pricepe să agațe din aer duhoarea de meșteriță? Bagdeseamă, știa ea ce știa. Fără nici un dubiu, aveam un motiv în plus să credem că suntem pe drumul cel bun. Și să avansăm.

Față de ultima partidă de vânătoare, când avusesem parte de niște neplăceri de ultim moment, acum eram pregătit: douăzeci de săgeți cu vârfurile umezite în venin de cobră. Plus alte douăzeci trecute prin venin de tarantulă. Cu alte cuvinte, un soi de festin vânătoresc.

Ca un cercetaș iscusit am pășit printre resturile de vegetație ce îmbrăcau pământul, controlându-mi fiecare mișcare cu precizia unui vraci despicător de țeste. Vârful săgeții fixate în arbaletă urmărea tacticos punctul maxim de vizibilitate în noapte. Totul era straniu de liniștit. Noaptea era tare ca o piatră. N-a fi avut nevoie decât de un stimul sublim pentru a elibera proiectilul fatal.

Stimul care n-a întârziat să apară.

Ceva s-a mișcat cu iuțeală la vreo douăzeci de pași în fața mea. Am apăsat pe trăgaci. În vreme ce am armat din nou, am auzit foșnetul vârfului de săgeată secționând mai multe văluri de frunziș, iar pe final, pocnetul sec al metalului izbind lemnul. Din principiu sunt un perfecționist și nu-mi permit stângăcii, dar pe timpul vânătorilor de noapte îmi acord luxul să mai ratez câte una sau două săgeți.

M-am oprit în loc. Numai ochi și, îndeosebi, numai urechi.

M-am lăsat lunecos pe vine, cu genunchiul drept înfipt bine în pământ. Din punctul ăla totul era o chestiune de răbdare și spirit. Am început să cântăresc greutatea beznei, să adulmec aerul răcoros, tomnatic. Și răbdarea, ca un slujitor docil, a început să-și arate semnele. Arătarea – sau lucrul – înspre care țintisem îmi dădea ocol. Putea să fie orice soi de creatură. Teama nu avea nicio putere peste mine. Atâta timp cât arbaleta era în mâna mea, aveam siguranța unei lovituri pe ultimul pas. Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.

Din nou, pași indistincți. Atât de șireți, atât de șovăielnici. Asta însemna că inamicul mă pierduse din vedere sau poate că nu mai era chiar atât de sigur de poziția mea. M-am transformat într-o sculptură, parte dintr-un basorelief nocturn. În cele din urmă, tot avea să spargă pojghița fină de nesiguranță care i se împăienjenise dinaintea curajului.

Și a făcut-o.

Mercenarii


Cartea Războiul pietrelor poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: