"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 15 octombrie 2019: Certificat de virginitate – Adrian Sângeorzan

Dacă n-aș fi avut gemeni, poate că nu aș fi ajuns niciodată ghicitoare. Ați băgat de seamă că lucrurile în viață se leagă între ele ca mărgelele pe ață?

S-a întâmplat după ce am petrecut câteva săptămâni la spitalul de nebuni Socola, din Iași. Spitalul ăsta n-avea nimic de-a face cu maternitatea în care tocmai născusem. Atât că nebunia părea să se fi întins atunci peste tot, ca o ciumă. De la maternitate am ieșit cu doi nou-născuți, iar de la Socola nu numai că am ieșit cu mințile întregi, dar acolo cred că mi-am găsit menirea. Ba mai mult, mintea mea părea să-și fi câștigat un fel de imunitate ciudată, ca după un pojar mental care ori te termină, ori nu-l mai faci niciodată. De vaccin împotriva nebuniei încă n-am auzit, dar noi pe vremea aceea parcă eram mai întregi la minte decât cei de acum. Câinele închis în cușcă nu turbează decât dacă-l bați, or, de bătut nu ne bătea nimeni. Oamenii au turbat după ce li s-a dat drumul și au mușcat din libertate.

N-am știut că am doi copii în burtă decât după ce am născut-o pe Sanda. În seara aia, Dumitru se îmbătase rău de tot. I se pusese pe burta mea, că e prea mare, prea țuguiată, că poate am nouă luni, nu șapte, cum zic eu. Că el în urmă cu opt-nouă luni nici nu fusese prin preajmă. Fusese plecat în Ardeal să toarne beton la o hidrocentrală.

 – Pot fi eu sigur că ăsta-i copilul meu?

Atunci mi-a sărit țandăra și i-am aruncat paharul cu vodcă în față. Rău am făcut, pentru că mi-a tras o palmă de am zburat peste masă. Mi s-a rupt apa și a început să curgă șuvoi între picioarele mele, ca dintr-o baie termală. Mi-am adus aminte de hidrocentrala lui Dumitru care oprea cursul unui râu de munte și m-am gândit că, dacă toți cei care au turnat acolo beton sunt ca el, nu va ține mult nici nenorocitul ăla de baraj. A venit salvarea, m-au dus la maternitate și în câteva ore Sanda era afară, mică și albastră, cu sprânceana ei lungă care-i trecea peste amândoi ochii ca o streașină. Leită Dumitru. Țipa ca din gură de șarpe. Am luat-o în brațe, am șters-o și aproape am vrut să mă dau jos de pe masă să mă duc acasă.

 – N-am crezut că-i așa ușor, i-am spus moașei, dar ea s-a răstit la mine:

 – Stai pe masă, femeie! Cred că mai e una înăuntru!

 – Crezi sau ești sigură? am întrebat-o.

A venit apoi un doctor, care a intrat în mine cu mâna până la cot. I-am simțit degetele cotrobăindu-mi prin burtă, parcă vintrea mea ajunsese un cotlon în care se ascundea cineva. Pe Costel l-a scos afară trăgându-l de un picior și am înțeles că-i băiat doar când a început să urineze între sânii mei. M-am trezit atât de repede cu doi copii în brațe, încât vă jur că mă îndoiam mai tare ca Dumitru că pruncii aceia sunt ai mei, deși abia ieșiseră din mine. Am stat cu ei în spital două săptămâni. Plămânii le funcționau doar pe jumătate, îi țineau în incubator și, pe măsură ce ei respirau tot mai bine, mintea mea intra într-o ceață tot mai deasă. Habar n-aveam cum să fiu mamă, nu mai știam cine sunt, ce caut eu pe lumea asta. Nici nu vreau să mă mai gândesc la ceața care devenea tot mai mâloasă și mă trăgea înăuntrul unei bezne în care nu știam ce să fac. Laptele îmi secase și zăceam în pat ca o moartă.

Într-o dimineață m-am trezit stând pe pervazul ferestrei salonului de lăuze, de pe care priveam vârfurile copacilor de sub mine. Erau tei, înfloriseră, zburau păsări peste tot și am simțit nevoia să fiu ca ele, liberă. Am vrut să-mi dau drumul de-acolo și s-o iau peste oraș, peste păduri sau direct printre crengi, pe asfaltul crăpat. Lângă mine, într-o streașină ruptă, era un cuib de porumbei cu doi pui în el. Țipau la mine cu ciocurile deschise să le dau de mâncare și le-am spus, drăguților, eu n-am lapte nici pentru puii mei. Eram la etajul patru într-o cameră cu zece-cincisprezece lăuze, gata să zbor. Una dintre ele, care era mai aproape, îmi șopti blând:

 – Nu sări, fată dragă, nu sări! Nu se merită, crede-mă!

Mă gândesc și astăzi la ce-a spus femeia aceea. Ce nu se merită? Să mori, sau să mai trăiești? Oricum pot să vă spun că nu-i nicio sfârâială să mori și că viața trebuie trăită până când ni se ia ultima suflare. Așa cum am așteptat să ni se dea, așa trebuie să așteptăm și să ni se ia. Nu e nicio grabă, oameni buni!

De acolo m-au dus direct la Socola și m-au internat la secția de nebuni mijlocii. Nebunii de atunci se împărțeau în mici, mijlocii, nebuni de-a binelea și politici. Ăștia, ultimii, erau complet separați cu sârmă ghimpată în jur. Oricum erai, puteau să te uite internat cu lunile, cu anii. Nebunii n-aveau ce căuta în stradă. Le era frică de ei și nu pricep de ce, pentru că nu se comparau cu nebunii de azi.

În prima categorie erau nevrozații, obosiții, oameni în tranzit care se plimbau trist prin curtea spitalului împreună cu noi, ceilalți, nebunii de mijloc, care încă mai aveam o șansă să ne întoarcem între cei ce se credeau normali. Ne dădeau niște pastile și din când în când ne întrebau dacă ne mai credem păsări și vrem să zburăm de la fereastră. Toate ferestrele aveau zăbrele groase de fier, ca la pușcărie.

Cei de la nebunii gravi nu puteau ieși în curte. Unii erau ținuți în cămăși de forță, alții în spatele ușilor închise, sub pază, unde le dădeau calmante intravenoase de-i turteau de tot. Sau le făceau șocuri electrice. Când singurul bec din salonul nostru începea să pâlpâie, prietena mea Gina zicea că îl electrocutează pe unul căruia trebuia să i se șteargă totul de pe creier. Tabula rasa, cum zicea învățătoarea la școală. Ginei i se făcuseră șocuri electrice și se trezise cu limba mușcată și doi dinți rupți de la zăbala pe care i-o puseseră în gură. Măcar pe ea au întrebat-o ce preferă: scaunul electric sau o spălare pe creier și mai periculoasă, numită coma cu insulină. Îți dădeau insulină ca la diabetici, până te băgau într-o comă adâncă, din care te scoteau treptat cu glucoză în venă. Dacă te mai puteau scoate. Unul murise. După șocul electric au trecut-o și prin încercarea asta. Cei care ieșeau din comă erau atât de furioși și de contractați, încât patru malaci trebuia
să stea călare peste ei să nu sară din pat.

Gina zicea că atunci când și-a revenit era udă ca o iapă, nu mai știa cine e, nici ce caută acolo, țintuită de pat de bărbații de la pază, plus doctorul Arsenie, la cap. Zicea că de atunci nu i-a mai fost așa frică de bărbați și că în noaptea următoare a avut din senin primul vis erotic. Un vis pe care se rușinase să mi-l spună, dar care cred că se repeta de câte ori o vedeam trezindu-se dimineața asudată, cu un zâmbet șiret pe buze. Un zâmbet de vulpe tânără care tocmai dăduse iama într-un coteț de găini.

 – Iar ți-ai tras-o în vis, Gino? o testam eu. În viața adevărată poate fi mai bine, crede-mă!

 – Asta chiar n-o cred! zicea ea, rușinată foc.

Oricum ea e cea care mi-a schimbat soarta pentru că m-a învățat să ghicesc în cafea și mai ales în cărți. Era mai bună la datul în cărți pentru că pe vremea aceea nu se mai găsea cafea. Tot ea, Gina, zicea că, dacă ai darul ăsta, poți ghici în orice, și eu îl aveam de la Dumnezeu. Nu cred că Gina era țigancă. Țigani n-am văzut la Socola și dacă voiai să fii externat repede trebuia să-i scapi doctorului un „mânca-ți-aș“ una sau alta și te zburau imediat afară. Boli mintale la țigani nu cred că existau și oricât erau ei de prăpădiți niciodată n-ar fi încercat să-și pună capăt zilelor. Vă place, nu vă place, să știți că nimeni nu iubește viața mai mult decât un țigan. Atunci când eu stăteam nehotărâtă pe pervazul ferestrei la lăuze, nu mai era în mine nimic din Pamfil, bunicul meu, lăutarul. Ne amestecaserăm prea tare, ne „domniserăm“, cum zicea sora mea Rafila. El a botezat-o așa și toți au râs de el când le-a spus în biserică cum că ăsta e un nume foarte vechi adus din India, la fel ca Raluca sau Rodica. Pe mine mă cheamă Rodica, am uitat să vă spun.

Certificat De Virginitate


Cartea Certificat de virginitate poate fi cumpărată de la:

  • elefant.ro
  • libris.ro
  • cărturești.ro
  • amazon.com

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: