"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 15 iunie 2020: Băiatul de acvariu – Lisa Thompson

Creştetul domnului Charles era ars de soare.

Vedeam asta în timp ce el îşi inspecta trandafirii. Studia fiecare floare, mergând pe marginea aleii, iar pe cele mai mari le scutura uşor, să vadă dacă nu cad petale. Bucata mare şi cheală din creştetul lui devenise un cerc roşu aprins, mărginit de păr alb, pufos. Trebuia să fi purtat o pălărie pe căldura asta, dar cred că‑i greu să‑ţi dai seama că te arzi în creştet, când eşti ocupat cu alte lucruri.

Eu am observat, totuşi.

Observam de la fereastră o mulţime de lucruri.

Nu că aş fi făcut ceva greşit. Mă uitam pur şi simplu la vecini ca să treacă timpul, atâta tot; nu‑i ca şi cum mi‑aş fi băgat nasul. Şi nu cred că vecinilor le păsa. Jake Bishop de la numărul cinci mai striga uneori spre mine lucruri cum ar fi „Ciudatule“, „Monstrule“, „Nebunache“. Trecuse multă vreme de când îmi spunea doar Matthew – dar Jake era un idiot şi chiar nu‑mi păsa ce striga.

Stăteam într‑o casă de pe o intrare liniştită, Intrarea Castanilor, într‑un oraş plin de oameni care spuneau ce minunat era că nu locuiesc în marea şi puturoasa metropolă Londra – şi care îşi petreceau apoi mare parte a dimineţilor încercând cu disperare să ajungă acolo.

Pe mica noastră intrare erau şapte case. Şase dintre ele arătau la fel, cu ferestre pătrate fără perdele, cu uşi din PVC rezistent şi pereţi văruiţi în alb. Dar a şaptea casă, cea dintre numărul trei şi numărul cinci, era complet altfel. Construită din cărămidă roşie ca sângele, casa parohială arăta ca un musafir venit la o petrecere de Halloween unde restul invitaţilor se obosiseră să se costumeze. Avea uşa de la intrare neagră, cu două ferestre triunghiulare în partea de sus, acoperite pe dinăuntru cu nişte bucăţi vechi de carton. Fuseseră puse acolo ca să nu tragă curentul sau ca să‑i împiedice pe alţii să se uite înăuntru, cine ştie?

Tata mi‑a spus că acum douăzeci de ani, când se construiseră casele noastre, un investitor încercase să dărâme casa parohială, dar ea se ţinuse tare pe temeliile vechi de o sută de ani şi reuşise cumva să rămână în picioare, ca o măsea bătrână şi cariată. Văduva vicarului, Mătuşa Nina, continua să locuiască acolo, deşi o vedeam rar. La fereastra camerei din faţă avea o veioză pe care o lăsa aprinsă zi şi noapte; un glob portocaliu de lumină în spatele draperiilor cenuşii. Mama spunea că stă retrasă pentru că se teme să n‑o oblige cineva de la biserică să se mute, întrucât după moartea soţului, casa nu mai era a ei. Pe scara de la intrare avea trei ghivece cu flori pe care le uda în fiecare dimineaţă la ora zece.

O urmăream pe ea şi pe ceilalţi vecini din camera noastră liberă dinspre stradă. Îmi plăcea acolo. Pereţii galben‑verzui încă străluceau de curăţenie şi dădeau senzaţia aceea de proaspăt zugrăvit, chiar dacă trecuseră cinci ani de când se întâmplase asta. Mama şi tata numeau încăperea birou, pentru că ne ţineam acolo calculatorul, dar toţi ştiam că era de fapt o cameră de copil. Într‑un colţ atârna un carusel pentru un pat de bebeluş, compus din şase elefanţi moi, cu dungi, suspendaţi degeaba deasupra unui turn de cutii nedesfăcute şi de pungi pentru cumpărături. Mama îl agăţase acolo imediat ce se întorsese din maratonul ei de cumpărături, cu toate că tata îi spusese că aduce ghinion.

„Nu fi caraghios, Brian. Trebuie să ne asigurăm că funcţionează, nu?“

Întorsese cheiţa din vârf şi ne uitaserăm toţi cum se învârt iar şi iar elefanţii, cântând Twinkle, Twinkle, Little Star. Când muzica se oprise, eu aplaudasem – aveam doar şapte ani pe‑atunci şi la vârsta aceea faci lucruri prosteşti. Mama spusese că va despacheta altădată restul cumpărăturilor, dar n‑a mai făcut‑o. Pungile sunt în continuare exact acolo unde le‑a lăsat: scutece, sticle de biberon, un sterilizator, un monitor audio pentru bebeluşi, hăinuţe minuscule. Tot ce i‑ar fi trebuit frăţiorului meu dacă… dacă trăia.

Biroul are o fereastră spre stradă, iar eu îmi văd vecinii cum îşi încep ziua.

9:30. Domnul Charles curăţă iarăşi florile moarte de

trandafir. Foloseşte un foarfece nou cu mânere roşii.

Creştetul capului său pare ars rău de soare.

Domnul Charles ar putea avea orice vârstă între şaizeci şi cinci şi nouăzeci şi cinci de ani – nu pare să îmbătrânească niciodată. M‑am gândit că şi‑a găsit pur şi simplu o vârstă care i‑a plăcut şi s‑a oprit la ea.

9:36. De la numărul unu ies Gordon şi Penny Sullivan.

Gordon urcă în maşină, în timp ce Penny îi face cu mâna

domnului Charles de peste drum.

Domnul Charles i‑a făcut şi el cu mâna şi a învârtit foarfecele de grădină pe deget ca un cowboy, apoi a tăiat aerul cu el de trei ori şi lamele argintii au sclipit în lumina soarelui. Penny a râs. A mijit ochii și şi‑a pus palma streaşină ca să‑i umbrească, dar pe urmă s‑a posomorât. Observase ceva: pe mine. Domnul Charles i‑a urmărit privirea şi au început amândoi să se holbeze la mine cum îi urmăream de la fereastra mea. M‑am ferit repede şi am dispărut din raza lor vizuală, cu inima bătându‑mi tare. Am aşteptat până când am auzit maşina familiei Gordon ieşind cu spatele de pe alee şi pe urmă m‑am uitat din nou pe stradă.

9:42. Penny şi Gordon pleacă la supermarket pentru

cumpărăturile săptămânale.

9:44. De la numărul trei apare Melody Bird trăgându‑l

după ea pe Frankie, câinele lor tekel.

Era sfârşit de săptămână, iar asta înseamnă că îi venea rândul lui Melody să plimbe câinele familiei. În timpul săptămânii îl scoate afară Claudia, mama ei, dar n‑am ştiut niciodată de ce‑şi mai bat capul – câinelui n‑a părut să‑i placă vreodată plimbarea şi cât ţine strada noastră, încerca mereu să se întoarcă. Melody îşi pigulea în timpul ăsta mâneca de lână a flanelei negre cu nasturi şi se oprea din trei în trei paşi ca s‑o ajungă câinele. Nu se despărţea niciodată de flaneaua aceea neagră, chiar dacă afară erau vreo treizeci de grade. S‑au oprit la un stâlp de iluminat, Frankie l‑a adulmecat, apoi s‑a înfipt în labe şi a încercat să se ducă înapoi acasă, dar Melody l‑a tras tot înainte şi au dispărut pe aleea care duce la cimitirul din spatele casei parohiale.

Baiatul Din Acvariu


Cartea Băiatul de acvariu poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,0 rating based on 1 rating (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067886283
Goodreads: 53917376

Author(s): Publisher: Editura: Arthur
Published: //2020

Au trecut multe săptămâni de când Matthew Corbin nu a mai ieșit din casă. Copiii din vecini îl poreclesc în fel și chip. Pentru mulți, chiar și pentru familie, este un ciudat: e obsedat să nu se murdărească și repetă cu îndârjire anumite acțiuni. Își petrece timpul observând oamenii din cartier și notându-le mișcările într-un carnețel. Când Teddy, un copilaș din vecini, dispare, Matthew ajunge să joace un rol-cheie în investigarea dispariției lui.

Închis în casă, învață multe lucruri despre prietenie, comunitate și despre el însuși. Reușește și să își refacă relația cu tatăl său, care nu-i înțelege suferința. Încet, cu ajutor, Matthew descoperă cum să își depășească boala și cum să iubească și să se lase iubit de ceilalți, în ciuda diferențelor dintre ei.

„Această poveste bine gândită, emoționantă, ar putea să îi ajute pe cei care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă să se simtă mai puțin singuri – și să-i ajute pe alții să înțeleagă impulsurile din spatele dureroaselor acțiuni repetitive.” – The Guardian
 


Fragmentul zilei – 15 iunie 2020: Băiatul de acvariu – Lisa Thompson

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: