Fragmentul zilei – 16 iunie 2020: Ziua a șaptea – Yu Hua

Se lăsase deja ceața deasă când am ieșit din garsoniera închiriată, pornind prin orașul pustiu, cufundat în haos. Trebuia să ajung într-un loc numit „salon funerar“, deși în zilele noastre i se spune mai degrabă „crematoriu“, căci fusesem anunțat să mă prezint acolo înainte de ora nouă, incinerarea mea fiind programată pentru ora nouă și jumătate.

Cu o seară în urmă, răsunase o bubuitură teribilă, ca atunci când se prăbușește ceva, după care au mai urmat câteva, ca și cum clădiri îmbătrânite peste măsură se prăvăleau rând pe rând. În vacarmul acela, parcă dormeam și nu dormeam. Odată ce s-a luminat cerul și am deschis ușa garsonierei, bubuiturile au contenit brusc, de parcă acest gest al meu ar fi curmat tot zgomotul. Apoi, am zărit pe ușă un anunț prin care eram chemat la salonul funerar pentru incinerare, un anunț mâzgălit cu caractere umede și neclare; mai erau lipite încă două somații, din urmă cu mai bine de zece zile, prin care mi se cerea să plătesc curentul electric și apa.

Atunci când am ieșit pe ușă, am băgat de seamă că ceața închisese întreg orașul ca într-o capsulă, ștergând astfel granița dintre zi și noapte, dintre dimineață și seară.

Am pornit către stația de autobuz. Pe stradă, umbrele unor oameni apăreau pe neașteptate și dispăreau la fel. Am mers o bucată de vreme cu mare grijă, căci un obiect asemănător unei plăcuțe din stația de autobuz îmi bloca drumul, ivit ca din pământ. Mă gândeam că pe plăcuța aceea trebuie să fi fost niște numere. Dacă scria 203, atunci ar fi trebuit să iau autobuzul chiar de acolo. Nu vedeam limpede ce era scris, așa că mi-am dus numaidecât mâna dreaptă streașină la ochi, dar tot degeaba. Apoi, m-am frecat la ochi și am avut sentimentul că într-adevăr scrie 203, ceea ce mi-a întărit bănuiala că stația de autobuz se afla chiar acolo. Mă încerca totuși o senzație ciudată – ochiul drept încă era la locul lui, dar ochiul stâng se mutase spre pomete. Am simțit pe urmă că lângă nas parcă îmi atârnă ceva și sub bărbie la fel, așa că am pipăit ușor, numai ca să descopăr că lângă nas era chiar nasul și sub bărbie era chiar bărbia. Şi nasul, și bărbia își schimbaseră locurile pe fața mea.

Deslușeam cu greu, în ceața deasă, siluetele unor oameni, profilurile unor clădiri. Auzeam sunetele vieții cum se stârneau și se înălțau asemenea șuvoaielor de apă, în timp ce eu stăteam acolo, împresurat de ceață, în așteptarea autobuzului numărul 203. Auzeam bufniturile mașinilor care se ciocneau unele de altele, în lanț, însă nu izbuteam să zăresc mai nimic, căci privirea îmi era împăienjenită de atâta ceață. Deodată, din ceața aceea a țâșnit o mașină care nu mai avea mult până să dea peste mine, gonind spre locul de unde răzbăteau sunetele vieții. Pe urmă, într-o clipă, sunetele acelea au bufnit ca într-o explozie, aidoma apelor care se năpustesc năvalnice.

Am rămas în picioare mai departe, în așteptarea autobuzului. După o vreme, mi-a trecut prin minte că precis avusese loc un accident de proporții, așa că autobuzul 203 n-avea să mai vină. Așadar, eram nevoit să merg pe jos până la următoarea stație.

Am ținut drumul tot înainte. Ochii mei umezi zăreau fulgi de zăpadă ce pluteau răzleți și strălucitori. Când îmi atingeau fața, simțeam o oarecare căldură pe obraji. M-am oprit în loc și am plecat capul, urmărind fulgii cum alunecau pe trupul meu. Printre ei îmi zăream hainele, care deveneau treptat tot mai clare.

Atunci am înțeles că aceea era o zi importantă: întâia zi în care murisem. Dar nu-mi purificasem trupul și nici nu îmbrăcasem hainele de înmormântare, ci purtam tot hainele de zi cu zi, peste care îmi trăsesem paltonul meu cel ponosit. Îmbrăcat așa, mă îndreptam spre salonul funerar, însă, rușinat de aspectul meu, am făcut stânga împrejur și am pornit-o înapoi.

Zăpada care cădea din cer într-o plutire ușoară dădea o oarecare strălucire orașului, iar ceața deasă părea să se împrăștie încetul cu încetul. Pe măsură ce mergeam tot înainte începeam să deslușesc vag contururile oamenilor și mașinilor care forfoteau în toate direcțiile. M-am întors la stația de autobuz de unde tocmai plecasem și o priveliște haotică mi s-a dezvăluit în fața ochilor – peste douăzeci de mașini erau prinse într-un ambuteiaj, blocând strada, dar ajunseseră acolo și mașina poliției, și ambulanța. Unii oameni zăceau pe jos, alții tocmai erau scoși din mașinile contorsionate; unii gemeau, alții plângeau, iar alții erau de-a dreptul cufundați în tăcere. Acesta era chiar locul unde avusese loc accidentul de mașină. M-am oprit pentru câteva clipe și de astă dată am văzut limpede numărul 203 pe plăcuța din stație. Am traversat.

M-am întors în garsoniera închiriată, mi-am scos de pe mine hainele complet nepotrivite în momentul acela și așa, gol-pușcă, m-am apropiat de chiuvetă, am deschis robinetul și am luat apă în căușul palmelor, dar, când am vrut să mă curăț, am observat că aveam niște răni pe corp. Rănile deschise erau pline de praf, dar și de fărâmițe de piatră și așchii de lemn, pe care le-am îndepărtat cu mare băgare de seamă.

Atunci a sunat telefonul pus lângă pat. Mi s-a părut straniu, fiindcă de două luni era închis din pricină că nu plătisem factura. Acum suna pe neașteptate. L-am luat și am răspuns.

 – Alo, am zis eu cu voce șoptită.

 – Ești Yang Fei? s-a auzit o voce.

 – Da.

 – Sun de la salonul funerar. Unde ești?

 – Sunt acasă.

 – Ce faci acasă?

 – Mă curăț.

 – Acuși se face ora nouă și tu încă te cureți?

 – Vin imediat, am spus eu neliniștit.

 – Vino mai repede! Şi să-ți aduci și numărul programării.

 – Unde este numărul programării?

 – A fost lipit pe ușa ta.

Interlocutorul a închis telefonul, lăsându-mă cam întristat. Oare și când e vorba de o asemenea chestiune e cazul să mai zorești omul? Am pus jos telefonul și am continuat să-mi curăț rănile de pe corp. Până la urmă, am găsit un bol, cu care am luat apă și am turnat pe răni, ca să se ducă fărâmițele de piatră și așchiile adunate acolo și numai așa am reușit să mă curăț mai repede.

Ziua A Saptea


Cartea Ziua a șaptea poate fi cumpărată de la:

 

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

3,9 rating based on 1.811 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786067796575
Goodreads: 53467274

Author(s): Publisher: Humanitas Fiction
Published: 6//2020

O poveste tulburătoare ţesută în jurul personajului Yang Fei, născut într-un tren, pierdut de mamă și crescut de un tată adoptiv sărac, dar de o mare onestitate. Ajuns la vârsta de mijloc, viaţa îi este curmată în mod neaşteptat, într-o zi în care încerca să desluşească misterul dispariţiei tatălui său acum bătrân și bolnav, dar şi să afle amănunte despre moartea recentă a fostei sale soţii. Cum nu are un loc pentru odihna veşnică şi nici pe cineva care să se ocupe de întreg ritualul funerar, sufletul lui zăboveşte pe pământ vreme de şapte zile, – prilej pentru a-și rememora diverse episoade din trecut şi a-i reîntâlni pe cei care făcuseră parte din universul său. Călătoria lui Yang Fei între cele două lumi dezvăluie, uneori cu umor negru, alteori cu violență, absurdul existenţei în societatea chineză consumeristă, marcată de nedreptate, corupție, lipsă de empatie și suferință. În contrast cu toate acestea sunt însă legăturile sufleteşti profunde, ţesute între personajele acestui roman zguduitor, din paginile căruia transpare, ca de altfel din întreaga operă a lui Yu Hua, o extraordinară forţă emoţională.
 


Fragmentul zilei – 16 iunie 2020: Ziua a șaptea – Yu Hua

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.