"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 15 mai 2019: Jocul Coroanei – Evelyn Skye

Mirosul de zahăr și drojdie o întâmpină pe Vika înainte chiar să intre în prăvălia sub formă de dovleac de pe strada principală a târgușorului lor. Rezistă îmboldului de a se năpusti în Brutăria Cenușăresei – tatăl ei se străduise timp de șaisprezece ani să o învețe să se poarte cuviincios – și se strecură în prăvălie, ocupându-și liniștită locul în capătul cozii formate din femei de vârstă mijlocie.

Una dintre ele se întoarse să o salute, însă, când văzu că era Vika, bătu în retragere, așa cum făceau mereu oamenii. Era ca și cum ar fi bănuit că ceea ce curgea prin venele ei nu era banalul sânge, ci altceva, mai fierbinte și mai volatil, care ar fi putut să-i ardă pe cei ce se apropiau prea mult. Foarte probabil că nici părul ei roșcat și rebel, cu șuvița neagră ca pana corbului pe mijloc, nu le ajuta prea mult pe femei să se liniștească. Singurul lucru “normal” la Vika era rochia ei, frumoasa (chiar dacă șifonată) rochie verde pe care tatăl ei insista să o poarte ori de câte ori se ducea la târg – mai puțin oribila panglică galbenă care îi strângea talia prea tare și pe care ar fi preferat s-o “piardă” în mod convenabil în pârâul Preobrakenski.

Vika îi zâmbi femeii, cu toate că rezultatul avu forma unui zâmbet ușor arogant. Femeia pufni în fața obrăzniciei Vikăi, apoi se întoarse din nou cu fața spre rând.

Acum Vika își îngădui un zâmbet de-a dreptul arogant.

Când toate femeile de la coadă fuseseră servite și fugiseră din brutărie – au fugit de mine, își spuse Vika, ridicând din umeri -, Ludmila Fanina, brutăreasa durdulie de după tejghea, își îndreptă atenția asupra ei.

 – Privet, draga mea Vii-kaa, o sălută Ludmila, cântându-i numele ca într-o arie de operă.

Era singura de pe insula Ovcinin – în afară de tatăl Vikăi – care o privea în ochi atunci când o întâlnea. Brutăreasa continuă pe același ton cântat:

 – Cum te simți n dimineața asta minunată?

Vika aplaudă, iar Ludmila își înclină capul într-o reverență stângace. Se izbi de o tavă cu oreșki, iar fursecurile în formă de nuci caramelizate se clătinară pe marginea tejghelei. Tipic Ludmilei. Pe furiș, Vika vrăji tava pentru a-și păstra echilibrul.

 – Ocini harașo, spasiba, răspunse Vika.

Mă simt foarte bine, mulțumesc. Vorbea rusește, spre deosebire de aristocrații din Sankt Petersburg, care preferau franceza,  limbă mai “sofisticată”. Se prea poate ca tatăl ei să fi fost nobil (baronul Serghei Mihailovici Andreiev, pentru a fi mai exacți), însă voia cu tot dinadinsul ca fiica lui să crească precum o adevărată rusoaică – să se plimbe prin pădurile de mesteceni, să cânte la balalaică și să aibă un interes aproape religios pentru cașa de hrișcă, cu ciuperci și unt proaspăt. Acesta era motivul pentru care locuiau pe această insulă rurală și nu în capitala imperială, căci Serghei declara că traiul pe Insula Ovcinin îl ținea mai aproape de inima țării lor.

 – Dar dumneata ce mai faci? o întrebă Vika pe Ludmila.

 – O, destul de bine, acum că ai adus o rază de soare în prăvălia mea, îi răspunse brutăreasa pe un ton normal. Comanda obișnuită pentru Serghei?

 – Firește. E singurul lucru pe care tata îl mănâncă la micul dejun.

Ludmila râse în timp ce aduse o franzelă Borodinski, pânea rusească, neagră și densă, care constituia mâncarea principală a zilei pentru Serghei. Împachetă pâinea în hârtie cafenie, plie colțurile și o legă cu o sfoară de bumbac.

Vika plăti și vârî pâinea în coșul ei, în care deja se găseau câțiva cârnați de la măcelar și un borcan de murături de la băcănia aflată la două străzi mai jos, unde se oprise mai devreme.

 – Mulțumesc, îi zise, deja în prag, gata să iasă din prăvălie.

O adora pe Ludmila, dar pereții brutăriei erau prea groși, iar aerul prea umed, și se simțea ca și când ar fi stat prea mult într-o saună. Era mult mai bine afară, unde nu existau granițe impuse.

 – Pe mâine.

 – La revedere, Vii-kaa, iarăși cântă Ludmila, în timp ce ușa brutăriei se închidea.

Vika merse grăbită, poticnindu-se, pe cărarea îngustă care șerpuia printre dealurile din Insula Ovcinin și ducea în pădure. Trebuia să-și păstreze calmul exersat atunci când se afla în public și oamenii puteau s-o vadă, însă îi era greu. Serghei spunea că asta se întâmpla din cauză că Vika semăna cu un djinn a cărui sticlă era prea mică pentru a o încăpea. Într-o bună zi voi crea o lume unde să nu existe niciun fel de sticle, gândi ea.

Jocul Coroanei


Cartea Jocul Coroanei poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: