Era deja vineri-dimineață, iar cei inspirați plecaseră deja ca să-și petreacă sfârșitul de săptămână în afara orașului. Prin urmare, traficul către centru era lejer, iar Harry Bosch ajunse mai devreme la tribunal. În loc să îl aștepte pe Mickey Haller pe treptele din față, unde conveniseră să se întâlnească, hotărî să îl caute pe avocatul lui în interiorul structurii monolitice care ocupa o jumătate de cvartal și nouăsprezece etaje în aer. Însă căutarea lui Haller nu se dovedi atât de grea pe cât sugera impunătoarea clădire. După ce trecu de detectorul de metale de la recepție – o experiență nouă pentru el -, Bosch luă liftul până la etajul al cincisprezecelea și începu să verifice fiecare sală de judecată, apoi coborî pe scări. Majoritatea sălilor unde erau judecate cazurile penale se aflau între etajele nouă și cincisprezece. Bosch o știa prea bine deoarece își petrecuse aici ultimii treizeci de ani.
Îl găsi pe Haller în sala 120, de la etajul al treisprezecelea. Procesul era în derulare, însă fără jurați. Haller îi spusese lui Bosch că avea o audiere care se va termina până la prânz, când trebuiau să se întâlnească. Harry luă loc pe o bancă în galeria din spate, destinată publicului, și îl urmări pe Haller, care îi adresa câteva întrebări unui ofițer de poliție din L.A., aflat în boxa martorilor. Bosch ratase preliminariile, însă ajunsese la timp ca să asiste la interogatoriul lui Haller.
– Domnule ofițer Sanchez, vă rog să ne povestiți cum ați ajuns să îl arestați pe domnul Hennegan în data de 11 decembrie anul trecut, zise Haller. Ce-ar fi să începem cu misiunea dumneavoastră din ziua respectivă?!
Sanchez tăcu o clipă, încercând să formuleze un răspuns la ceea ce părea a fi o întrebare de rutină. Bosch observa că acesta avea pe mânecă trei dungi, câte una pentru fiecare cinci ani petrecuți în cadrul departamentului. Cincisprezece ani însemnau o experiență îndelungată, iar acest lucru îi spunea lui Bosch că Sanchez va da răspunsuri precaute și calificate, care vor fi mai utile acuzării decât apărării.
– Partenerul meu și cu mine efectuam o misiune de patrulare de rutină în sectoarele de care aparține 77th Street, răspunse Sanchez. În momentul în care a avut loc incidentul, ne deplasam înspre vest, pe Florence Avenue.
– Și domnul Hennegan se afla tot pe Florence Avenue?
– Da.
– În ce direcție se îndrepta?
– Se îndrepta tot înspre vest. Mașina lui era în fața noastră.
– În regulă. Apoi, ce s-a întâmplat?
– Am ajuns la semaforul de pe Normandie, care era pe roșu, iar domnul Hennegan s-a oprit, iar noi am oprit în spatele lui. Domnul Hennegan a semnalizat dreapta ca să o ia înspre nord, pe Normandie.
– A comis vreo abatere rutieră virând la dreapta pe culoarea roșie a semaforului?
– Nu. S-a oprit, iar apoi a virat la dreapta la culoarea verde.
Haller încuviință din cap și analiză ceva într-un bloc-notes. Ședea lângă clientul său, care era îmbrăcat în haine de deținut – semn că era vorba de un caz penal. Bosch presupuse că era un proces legat de droguri și că Haller încerca să desființeze tot ceea ce fusese descoperit în mașina clientului său, susținând că a fost o oprire neintenționată.
Haller continuă interogatoriul martorului de la masa apărării. Deoarece nu existau jurați, judecătorul nu impunea respectarea formalității de a se ridica în picioare pentru a se adresa martorului.
– Ați virat și dumneavoastră după mașina domnului Hennegan, corect?
– Corect, răspunse Sanchez.
– Când ați decis să efectuați un control rutier asupra vehiculului domnul Hennegan?
– Imediat. L-am atenționat sonor, iar el a tras pe dreapta.
– Și ce s-a întâmplat?
– De îndată ce s-a oprit mașina, ușa pasagerului s-a deschis, iar acesta a sărit din mașină.
– A luat-o la fugă.
– Da, domnule.
– Încotro?
– În zona respectivă există un complex comercial, iar în spatele acestuia, o alee. A luat-o pe alee înspre est.
– L-ați urmărit, dumneavoastră sau partenerul dumneavoastră?
– Nu, domnule, e împotriva regulamentului și destul de periculos să ne despărțim. Partenerul meu a cerut prin stație întăriri și un dirijabil. L-a descris pe bărbatul care fugea.
– Un dirijabil?
– Un elicopter al poliției.
– Am înțeles. Și dumneavoastră ce ați făcut, domnule ofițer Sanchez, în timp ce partenerul dumneavoastră vorbea la stație?
– Am coborât din mașină și m-am apropiat de cealaltă mașină prin partea stângă, cerându-i șoferului să își scoată mâinile pe geam ca să le văd.
– V-ați scos arma?
– Da.
– Apoi ce s-a întâmplat?
– I-am cerut șoferului – domnului Heneegan – să coboare din mașină și să se întindă pe jos. El s-a conformat, iar eu i-am pus cătușele.
– I-ați spus de ce îl arestați?
– La momentul respectiv nu era arestat.
– Era cu cătușele la mâini și cu fața lipită de asfalt, iar dumneavoastră spuneți că nu l-ați arestat?
– Nu știam cu ce ne confruntăm, iar grija mea a fost siguranța mea și a partenerului meu. Unul din pasageri fugise din mașină, prin urmare am devenit suspicioși.
– Așadar, pasagerul care a rupt-o la fugă a fost cel care a stârnit această acțiune.
– Da, domnule.
Haller frunzări câteva pagini galbene de blocnotes ca să revadă notițele, apoi studie ceva pe ecranul laptopului care era deschis pe masă. Clientul lui își ținea capul plecat și din spate părea că doarme.
Judecătorul, care se lăsase atât de jos în fotoliu, încât Bosch nu reușea să îi vadă decât creștetul încărunțit, își drese glasul și se aplecă puțin, făcându-se vizibil pentru toți cei prezenți în sală. Plăcuța din fața lui îl prezenta ca fiind judecătorul Steva Yerrid. Bosch nu îl recunoscu nici pe el, nici numele lui, ceea ce nu era de mirare, având în vedere că în acea clădire se aflau cincizeci de săli de judecată și tot atâția judecători.
– Mai aveți ceva de adăugat, domnule Haller? întrebă el.
– Îmi cer scuze, onorată instanță, spuse Haller. Îmi verificam notițele.
– Să continuăm.
– Da, onorată instanță.
Haller păru să fi găsit ceea ce căuta și se pregăti să continue.
– Cât timp l-ați ținut cu cătușele la mâini pe domnul Hennegan, domnule ofițer Sanchez?
– Am verificat mașina și odată ce m-am asigurat că nu mai era nimeni în ea, m-am întors la domnul Hennegan, l-am percheziționat să văd dacă are asupra lui vreo armă, l-am ajutat să se ridice și l-am așezat pe bancheta din spate a mașinii de poliție pentru siguranța lui și a noastră.
– De ce nu ar fi fost în siguranță?
– După cum am spus, nu știam cu ce ne confruntăm. Unul din indivizi fugise, iar celălalt părea agitat. Cel mai potrivit a fost să ne asigurăm că individul nu reprezintă un pericol și să încercăm să ne dăm seama ce se întâmplă.
Cartea Jocul de domino poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 15 octombrie 2020: Jocul de domino – Michael Connely
Alte titluri RAO.