Fragmentul zilei – 16 octombrie 2020: Eu: Elton John. Autobiografia – Elton John

Eram pe scena clubului Latino din South Shields când am realizat că nu mai rezist. Era unul dintre acele cluburi-restaurant care apăruseră peste tot în Marea Britanie în anii 1960 și 1970, toate practic identice: oameni îmbrăcați în costum, așezați la mese, cu friptură de pui în coșulețe și sticle de vin acoperite cu împletitură de răchită, abajururi cu ciucuri și tapet cu flori colorate, cabaret și un comper cu frac și papion. Părea transportat dintr-o altă eră. Afară, era iarna lui 1967 și muzica rock se schimba și evolua atât de repede încât simțeam că amețesc numai când mă gândeam la asta: Magical Mystery Tour al celor de la The Beatles și The Mothers of Inventiona, The Who Sell Out și Axis: Bold As Love, Dr John și John Wesley Harding. În interiorul clubului Latino, singurul mod în care puteai să îți dai seama că ești în anii 1960, renumiții “Swinging Sixties”, era faptul că purtam caftan și un lanț cu clopoței la gât. Nu prea era stilul meu. Arătam ca unul dintre finaliștii unei competiții care căuta cel mai puțin convingător hipiot din Marea Britanie.

Caftanul și clopoțeii erau ideea lui Long John Baldry. Cântam la orgă în formația lui de acompaniament, Bluesology. John a observat că toate celelalte trupe R&B adoptau un stil psihedelic: într-o săptămână puteai să mergi la un concert în care Zoot Money’s Big Roll Band cânta melodii ale lui James Brown, în următoarea aflai că acum își spuneau Dantalian’s Chariot, purtau robe albe pe scenă și cântau despre cum al Treilea Război Mondial avea să distrugă toate florile. John a decis să respectăm moda, cel puțin din punct de vedere al croielii. Așa că ne-am îmbrăcat în caftane. Unele mai ieftine pentru cei din trupă, unul făcut la comandă la Take Six pe Carnaby Street pentru John. Cel puțin așa a crezut, că e unicat. Până când, la un spectacol, a văzut că o persoană din public purta exact același caftan. S-a oprit în mijlocul melodiei și a început să strige furios la aceasta; “De unde ai bluza asta? Asta este bluza mea” Mi s-a părut că această manifestare a fost contrară asocierii dintre caftan și pace, dragoste și frăție universală.

L-am adorat pe Long John Baldry. Era absolut hilar, profund excentric, scandalos de gay și un muzician fabulos, probabil cel mai bun chitarist la 12 corzi născut vreodată în Marea Britanie. A fost una dintre cele mai importante figuri din spatele exploziei bluesului britanic la începutul anilor 1960 și a cântat alături de Alexis Korner, Cyril Davies și The Rolling Stones. Cunoștințele lui de blues erau enciclopedice. Pur și simplu să stai pe lângă el era educativ: mi-a prezentat atât de multă muzică pe care nu o mai auzisem niciodată.

Însă, mai mult de atât, era un bărbat incredibil de blând și de generos. Se pricepea să descopere muzicieni talentați înaintea oricui altcuiva, apoi îi ajuta să crească și le acorda timpul de care aveau nevoie pentru a-și dezvolta încrederea. Așa a făcut cu mine și, înaintea mea, cu Rod Steward, care era unul dintre soliștii formației anterioare a lui John, numită Steampacket: Rod, John, Julie Driscoll, Brian Anger. Erau incredibili înainte să se despartă. Povestea pe care am auzit-o eu este că într-o seară, după un spectacol în St. Tropez, Rod și Julie s-au certat, Julie a aruncat cu un pahar de vin roșu pe costumul alb al lui Rod – sigur vă puteți imagina cât de bine s-a terminat – și acesta a fost sfârșitul lui Steampacket. Așa că Bluesology a devenit formația de acompaniament a lui John și am început să cântăm în cluburi de hip soul și de blues din toată țara.

A fost foarte distractiv, chiar dacă John avea niște idei ciudate despre muzică. Cântam cele mai bizare liste de melodii. Începeam cu niște blues cu impact sigur: “Times Getting Toghether Than Tough”, “Hoochie Coochie Man”. Publicul ne mânca din palmă, însă după aceea John insista să cântăm “The Threshing Machine”, un fel de melodie ieftină și deocheată din sud-vestul Anglie, genul de lucru pe care l-ar cânta rugbiștii beți, ca “Twas On The Good Ship Venus” sau “Eskimo Nell”. John mergea atât de departe încât îl și cânta cu accent din sud-vest. După aceea voia să cântăm niște melodii americane clasice – “It Was A Very Good Year” sau “Ev’ry Time We Say Goodbye” – care îi permiteau să o imite pe cântăreața americană de jazz Della Reese. Nu știu de ce avea impresia că publicul voia să-l audă cântând “The Treshing Machine” sau imitând-o pe Della Reese, însă dragul de el a rămas absolut convins că pentru asta veneau la concerte, în ciuda dovezilor zdrobitoare care susțineau contrariul. Mă uitam la oamenii din primul rând, cei care veniseră să-l audă pe legendarul cântăreț de blues Long John Baldry, și vedeam doar un șir de filfizoni care mestecau gumă și se holbau la noi complet îngroziți: Ce mama dracului face tipul ăsta? Era hilar, chiar dacă și eu îmi puneam aceeași întrebare.

Atunci a avut loc o catastrofă: Long John Baldry a compus o melodie care a devenit un single extrem de popular. Evident, în mod obișnuit, acest lucru ar fi provocat o mare bucurie, însă “Let The Heartaches Begin” era o melodie îngrozitoare, o baladă siropoasă, mediocră, dintre cele preferate de gospodine. Era la un milion de mile distanță de tipul de muzică pe care ar fi trebuit să-l compună John, dar a fost pe primul loc în topuri săptămâni la rând și era difuzat constant la radio. Aș putea să pretind că nu știu de ce a făcut așa ceva, dar adevărul este că știam exact de ce a făcut-o și nu puteam să-i reproșez nimic. Avusese dificultăți ani întregi și atunci a fost prima dată când a făcut ceva bani. Nu ne-au mai chemat la cluburi de blues și am început să cântam în cluburi-restaurant, unde eram plătiți mai bine. De multe ori aveam câte două reprezentații pe seară. Nu erau interesați de rolul fundamental pe care îl jucase John în explozia bluesului britanic sau măiestria cu care cânta la chitara cu 12 corzi. Voiau doar să vadă pe cineva care apărea la televizor. Din când în când aveam senzația că nu erau deloc interesați de muzică. În unele cluburi, dacă depășeam timpul care ne era alocat pentru concert, pur si simplu trăgeau cortina în mijlocul melodiei. Partea bună era că publicul din cluburile-restaurant aprecia “The Threshing Machine” mai mult decât filfizonii.

Eu. Elton John. Autobiografia


Cartea Eu: Elton John. Autobiografia poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

0,0 rating

ISBN-10:
ISBN-13:
Goodreads:

Author(s): Publisher:
Published: //

 


Fragmentul zilei – 16 octombrie 2020: Eu: Elton John. Autobiografia – Elton John

Alte titluri Publica.

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.