În iunie 1885, trei francezi au sosit la Londra. Unul era prinț, altul era conte și al treilea era un om de rând cu un nume de familie italienesc. Ulterior, contele a descris scopul vizitei drept „cumpărături intelectuale și decorative”.
Sau am putea să începem la Paris, cu o vară mai devreme, cu Oscar și Constance Wilde în luna de miere. Oscar citește un roman francez publicat de curând și, cu toate acestea, acordă bucuros interviuri presei.
Sau am putea să începem cu un glonț și cu arma din care a fost tras. Asta merge de obicei: o regulă de bază a teatrului spune că dacă arăți o armă în actul întâi, o să se tragă în mod sigur cu ea în ultimul. Însă care armă și care glonț? Au fost foarte multe la vremea aceea.
Ba chiar am putea să începem pe celălalt mal al Atlanticului, în Kentucky, înapoi în 1809, când Ephraim McDowell, fiul unor emigranți scoțieni și irlandezi, a operat-o pe Jane Crawford ca să-i scoată un chist ovarian care conținea cincisprezece litri de lichid. Măcar acest fir al poveștii are un final fericit.
Pe urmă, mai e bărbatul întins în patul lui din Bologne-sur-Mer – poate cu o soție alături, poate singur -, întrebându-se ce să facă. Nu, nu e chiar așa: știa ce să facă, atâta doar că nu știa când sau dacă o să fie în stare să facă ce voia să facă.
Sau am putea începe, prozaic, cu haina. Dacă nu cumva ar fi mai bine să-i spunem halat. Roșu – mai precis, stacojiu -, lung, de la gât până la glezne, lăsând să se vadă un pic de olandă albă cu volănașe la încheieturi și la gât. Sub el, un singur papuc de brocart lasă mici pete de galben și de albastru să intre în compoziție.
E nedrept să începem cu haina și nu cu bărbatul care o poartă? Însă tocmai haina sau, de fapt, descrierea ei ne ajută să ni-l amintim azi așa, dacă ni-l mai amintim cât de cât. El cum s-ar fi simțit în situația asta? Ușurat, amuzat, un pic insultat? Depinde de felul în care îi deslușim, de la distanța aceasta, caracterul.
Însă haina lui ne amintește de o alta, pictată de același artist. E înfășurată în jurul unui tânăr arătos, dintr-o familie bună – sau cel puțin importantă. Însă deși îi pozează celui mai cunoscut portretist al zilei, tânărul nu e mulțumit. Vremea e blândă, dar haina pe care i se cere să o poarte e din tweed greu, potrivit pentru un cu totul alt anotimp. I se plânge pictorului de alegerea făcută. Pictorul răspunde – și avem doar cuvintele lui, așa că nu putem remarca tonul care evoluează de la tachinarea blândă la fermitate profesională si, mai departe, la dispreț autoritar – pictorul răspunde: „Nu e despre dumneata, ci despre haină”. Și e adevărat că, la fel ca în cazul halatului roșu, oamenii își amintesc mai degrabă de haină decât de tânărul din ea. Arta supraviețuiește capriciului individual, mândriei de familie, ortodoxiei sociale; arta are întotdeauna timpul de partea ei.
Așa că hai să continuăm cu tangibilul, cu particularul, cu obișnuitul: cu haina roșie. Fiindcă așa am dat pentru prima dată peste tablou și peste bărbat: în 2015, expus la National Portrait Gallery din Londra, împrumutat din America. Adineauri i-am spus hainei „halat”. Dar nici așa nu e foarte bine. Nu poartă pijama pe dedesubt – asta dacă nu cumva gulerul și manșetele dantelate sunt ale unei cămăși de noapte, ceea ce e improbabil. Să trebuiască oare să-i spunem haină de zi? Proprietarul ei nici nu s-a dat bine jos din pat. Știm că tabloul a fost pictat mai multe zile la rând înainte de ora prânzului, după care artistul și modelul mâncau împreună; mai știm că soția modelului a fost uimită de apetitul grozav al pictorului. Știm că modelul este acasă, fiindcă ne-o spune titlul tabloului. Fiindcă „acasă” este exprimat printr-o nuanță mai închisă de roșu: un fundal roșu-închis pe care se profilează figura centrală, stacojie. Se văd niște draperii grele, date în lături și prinse cu un cordon; și un alt tip de țesătură, care se topește toată într-o podea de același roșu-închis, fără nicio linie de demarcație vizibilă. E o imagine pronunțat teatrală: fanfaronada nu se vede doar în poziția modelului, ci și în stilul de a picta.
A fost pictat cu patru ani înainte de călătoria la Londra. Subiectul – omul de rând cu nume italienesc – are treizeci și cinci de ani, e chipeș, poartă barbă și se uită încrezător peste umărul nostru drept. E viril și, totuși, zvelt, și treptat, după primul impact al tabloului, când am putea foarte bine să credem că „e doar despre haină”, ne dăm seama că nu e. E mai degrabă despre mâini. mâna stângă e în șold; mâna dreaptă e pe piept. Degetele sunt partea cea mai expresivă a portretului. Fiecare este articulat altfel: complet întins, strâns pe jumătate, strâns cu totul. Dacă ni s-ar cere să ghicim profesia bărbatului, l-am putea crede un virtuoz al pianului.
Mâna dreaptă pe piept, mâna stângă în șold. Sau poate ceva mai sugestiv decât asta: mâna dreaptă pe inimă, mâna stângă pe coapse. Să fi făcut și asta parte din intenția artistului? trei ani mai târziu a pictat un portret al unei femei de societate, care a provocat un scandal la Salon. (Putea Parisul din La Belle Epoque să fie șocat? Cu siguranță; și se pricepea să fie la fel de ipocrit ca Londra). Mâna stângă e petrecută peste una dintre cele două sfori gemene ale halatului, care sunt ecoul cordoanelor de draperii din fundal. Ochiul le urmărește până la un nod complicat, de care atârnă un singur ciucure mare și stacojiu. (Unde e perechea lui? Pare prinsă în mâna dreaptă, cea lipită de inimă.) Ciucurele acesta atârnă imediat mai jos de vintre, aidoma unui penis stacojiu de taur. Asta o fi avut în gând pictorul? Cine poate spune? N-a lăsat nicio explicație legată de tablou. Dar a fost un pictor în egală măsură pișicher și măreț; de asemenea, un pictor al măreției, care nu se temea de controverse, ba dimpotrivă, poate chiar îl atrăgeau.
Cartea Bărbatul cu haină roșie poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 3.639 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064306890
ISBN-13: 9786064306890
Goodreads: 55213890
Author(s):Publisher: Editura Nemira
Published: 9/15/2020
Vara lui 1885. Trei francezi ajung la Londra pentru cumpărături. Unul dintre ei e prinț, altul e conte, iar al treilea nu are rang nobiliar. E un italian care, cu patru ani în urmă, a fost subiectul celui mai cunoscut portret al lui John Singer Sargent. Se numește Samuel Pozzi, pionier în ginecologie și liber-cugetător, un om de societate cu o viață amoroasă faimoasă pentru complicațiile ei.
Viața lui Pozzi se desfășoară pe fundalul Parisului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, minunata epocă a extravaganțelor și a plăcerilor, marcată, totodată, de narcisism, decadență și violență.
În cea mai recentă carte a sa, Julian Barnes pictează o frescă a Belle Époque cu eroii și antieroii ei, cu scriitorii, artiștii și gânditorii care au marcat-o – ne întâlnim, printre alții, cu Henry James, Sarah Bernhardt, Oscar Wilde, Marcel Proust, în schimburi de idei memorabile.
„Povestea lui Pozzi îi vine mănușă lui Barnes, de aceea a rezultat una dintre cele mai bune cărți ale sale. Bifează toate căsuțele: imersiunea în viața culturală a Franței din secolul al XIX-lea, în contrast cu insularitatea manifestată de Marea Britanie, atunci și acum; puzzle-ul de fapte reale și ficțiune; dilemele legate de viața sexuală.“
Evening Standard
„Cât despre eșecul – eșecul amoros – al vieții soților Pozzi împreună, avem doar relatarea lui. Ce anume a vrut să spună Pozzi prin «măsuri viguroase, aproape violente» în luna de miere? Ce a înțeles soția din brusca schimbare de comportament a acelui Pozzi din scrisorile în care o curta? Acesta să fi fost momentul când a început să se gândească glacial la posibilitatea unei despărțiri? Nu putem ști. N-avem decât să speculăm, atâta timp cât recunoaștem că speculațiile noastre sunt romanești și că romanul are aproape la fel de multe forme ca iubirea și sexul.“
Fragmentul zilei – 17 octombrie 2020: Bărbatul cu haină roșie – Julian Barnes
Alte titluri Nemira.