– Draga mea, este prea devreme totuși, mai gândește-te la treaba asta.
– Nu este devreme dacă știi ce vrei și ce iubești. Iar eu știu.
– Și, la douăzeci și doi de ani vrei să-mi spui că știi deja tot ce vrei? Pentru tot restul vieții?
– Logic. Nu-mi trebuie o sută de ani.
– Este o nebunie…
– Nu, nu este. Vreau să mă căsătoresc cu bărbatul ăsta. Ce este atât de greșit?
– Ai putea să mai aștepți măcar un an.
– Dar nu vreau să mai aștept deloc! Vreau să mă căsătoresc și gata. Este viața mea, alegerea mea.
Cea cu care avusesem, pe vremuri, schimbul acesta de replici era nimeni alta decât mama. Ea, cea care nu a fost niciodată de acord să mă căsătoresc cu acel bărbat. Și nu pentru că vârsta ar fi fost vreo problemă, ci din cauză că nu l-a plăcut pe alesul meu de atunci.
În privința unora dintre motivele respingerii alesului meu avea dreptate, însă, în general, era doar egoismul specific părinților. Egoismul acela parental, care nu vrea și nu acceptă să-ți dea drumul din sânul familiei, sperând că te mai poate proteja măcar pentru un timp de viața de adult și familist. Și, judecând cu mintea de acum, poate că avea dreptate.
Poate…
– Când iubești, nu cred că-i mai mică sau mia mare vârsta să te căsătorești. Iar noi ne iubim, fie că-ți place de el, fie că nu. Și, chiar dacă nu ne căsătorim acum, să știi că noi tot ne iubim. Așa că nu văd ce rost are discuția asta, mamă.
Eram supărată pe ea pentru că nu mă susținea în decizia luată. Nu că nu m-ar fi susținut să iubesc și să-mi întemeiez o familie sau un cămin, cu asta era de acord. Nu era de acord cu alte aspecte ale relației mele. Și anume, cu faptul că alesul meu era mai în vârstă decât mine (nu cu mult, cu doi ani și jumătate, dar ei i se părea a fi mult) și cu faptul că – avea ea impresia – mă conducea după cum dorea el, iar asta îmi știrbea din personalitate.
– Iubirea nu e suficientă pentru căsătorie. E nevoie de maturitate și înțelegere, iar voi sunteți încă necopți, emoțional vorbind. Dar sigur, n-am s-o scot la capăt cu tine, așa că nu-mi rămâne decât să accept și să mă conformez cu decizia ta nebunească.
– A noastră! Este decizia noastră, de comun acord. Suntem doi în povestea asta, mamă. Nu mă căsătoresc singură.
S-a ridicat să plece, vizibil nemulțumită de atitudinea mea hotărâtă. M-a durut lipsa ei de susținere, dar nu i-am arătat-o. Am vrut să par matură și stăpână pe situație. În drum spre ușa camerei mele, mi-a aruncat vorbele sec și fără să mă mai privească, ca și când cărțile erau deja făcute și jocul avea deja finalul stabilit.
– A voastră, cum spui tu. Sper să te facă fericită și să fie totul într-un ceas bun.
Și a fost. Atât cât s-a putut să fie.
Șase ani de zile au fost cele mai bune ceasuri din lume. Nici decizia de a mă căsători cu el n-o voi regreta. A fost o perioadă frumoasă, dincolo de alte aspecte care au întunecat-o și au distrus-o, ceva mai târziu.
Eram atât de îndrăgostiți, încât, cele opt ore pe zi cât stăteam despărțiți ca să mergem la serviciu, ne păreau o adevărată eternitate. Le catalogam ca fiind clipe moarte sau risipite. Pe atunci nu aveam slujbe care să ne satisfacă așteptările; munceam doar pentru a procura bani și… cam atât.
Să spun că ne-am iubit nebunește ar fi prea banal și sec. Ne-am adorat și ne-am susținut în tot ce făceam, împreună sau individual. Ne-am fost altar și punte, leagăn și icoană. Eram fericiți, și asta se putea citi lesne pe fețele noastre. Ne iubeam sincer și nimeni nu ar fi spus că dragostea asta va apune vreodată. Puteam să jur că vom cuceri timpul și-l vom face aliatul nostru secret. Ne vedeam copiii și nepoții crescând, făceam des glume despre felul în care vor arăta, despre faptul că vor semăna cu mine fizic și că vor avea ochii și inteligența lui; că-i vom lăsa liberi, să aleagă ceea ce vor să devină în viață, fără idei preconcepute și fără constrângeri, așa cum încercaseră părinții noștri cu noi. Știam și cum vom arăta noi la bătrânețe: eu, o băbuță cochetă, bronzată cu accesorii colorate, el, un moșuleț vânjos, glumeț și activ. Viitorul era cât se poate de limpede și de măreț. Aveam planuri mari, unele – ușor realizabile, pe altele – doar dragostea le făcea să pară că puteau fi fezabile. Ne ajutaseră părinții și ne închiriaseră o căsuță cu o grădină mică, dar cochetă. Serile, povesteam vrute și nevrute, ne împărtășeam convingeri și idei. Petreceam ore întregi întinși cu spatele pe iarba înmiresmată a verii, admirând norii sau numărând stelele și punându-ne dorințe.
Cartea Alt cuvânt pentru dor poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 6068862194
ISBN-13: 9786068862194
Goodreads: 107528201
Author(s):Publisher:
Published: //