"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 17 iulie 2019: Ceva în apă – Catherine Steadman

Te-ai întrebat vreodată cât durează să sapi un mormânt? Nu te mai întreba. Pare o eternitate. Indiferent cât crezi că durează, înmulțește cu doi.

Sunt sigură că ai văzut asta în filme: eroul, poate cu un pistol la cap, sapă tot mai adând în pământ, transpirând și mormăind, până când ajunge la o adâncime de un metru optzeci în propriul mormânt. Sau doi pungași nefericiți care discută și glumesc în haosul nebunesc și ilar, în timp ce sapă frenetic, tărâna zburând spre cer cu o ușurință ca în desene animate.

Nu se întâmplă așa. E greu. Nimic în privința asta nu e ușor. Solul e dur, dens și greu manevrabil. E al naibii de dificil.

E o acțiune plictisitoare, durează mult și trebuie terminată.

Stresul, adrenalina, animalul disperat care are nevoie s-o facă te susțin aproximativ douăzeci de minute. Apoi te prăbușești.

Mușchii ți se desprind de oasele brațelor și picioarelor. Simți piele pe os, os pe piele. Te doare inima în urma șocului de adrenalină, îți scade glicemia în sânge și ajungi la capătul puterilor. La capătul capătului. Însă e clar ca bună-ziua că groapa va fi săpată, indiferent de starea ta bună sau proastă, că te simți terminat ori nu.

Apoi schimbi viteza. Ajungi la jumătatea maratonului, când ce era nou a dispărut, și trebuie să termini odată chestia asta blestemată și nefericită. Ai investit și ești implicat cu totul. Le-ai spus tuturor prietenilor tăi ce o să faci, i-ai făcut să-și făgăduiască donațiile unei oarecare asociații de caritate sau alteia, una cu care ai o vagă legătură. Au promis vinovați mai mulți bani decât voiau să dea cu adevărat, simțindu-se obligați din cauza unei călătorii cu motocicleta sau a altei chestii pe care au făcut-o la universitate, detalii cu care te plictisesc de fiecare dată când se îmbată. Încă vorbesc despre maraton, rămâi cu mine. Apoi ieși afară în fiecare seară, de capul tău, cu căștile pe urechi, adăugând mile pentru asta. Astfel încât să poți lupta cu tine, să lupți cu corpul tău, chiar acoli în momentul ăla, în acel moment dezolant, ca să vezi cine câștigă. Nimeni altcineva în afara ta nu privește. Și nimănui în afara ta nu-i pasă cu adevărat. Ești doar tu cu tine însuți încercând să supraviețuiești. Așa simți când sapi un mormânt, de parcă muzica a încetat, însă tu nu poți să te oprești din dansat. Pentru că dacă nu mai dansezi, mori.

Așa că sapi în continuare. O faci pentru că alternativa e mult mai rea decât săpatul unei gropi fără fund în solul dur și compact cu o lopată găsită în șopronul unui bătrân oarecare.

În timp ce sapi ajungi să vezi culori agitându-se în fața ochilor: fosfena cauzată de stimularea metabolică a neuronilor din cortexul vizual datorată proastei oxigenări și a nivelului scăzut de glucoză. Sângele îți bubuie în urechi: presiunea scăzută a sângelui din cauza dezhidratării și supraefortului. Dar cum rămânde cu gândurile tale? Gândurile plutesc în iazul liniștit al conștiinței, ieșind ocazional la suprafață și dispărând înainte să le apuci. Mintea e complet goală. Sistemul nervos central interpretează acest efort suprauman ca pe o situație de tipul luptă sau fugi; neurogeneza indusă de practică, alături de “endorfina eliberată prin exerciții”, preferată dintotdeauna în revistele sportive populare, acționează ca să-ți inhibe și să-ți protejeze creierul de durerea și stresul a ceea ce faci.

Epuizarea acționează ca un nivelator emoțional fantastic. Sapă sau fugi.

După aproximativ patruzeci și cinci de minute am decis că un metru optzeci de centimetri nu e o adâncime realistă pentru acest mormânt. Nu cred că mă descurc să sap un metru optzeci. Eu am o înălțime de un metru șaizeci și șapte. Cum aș ieși afară? Practic, m-aș bloca într-o groapă.

Conform unui sondaj YouGov din 2014, un metru șaizeci și șapte este înălțimea ideală pentru o britanică. Aparent, asta este înălțimea pe care un britanic obișnuit își dorește ca partenera lui s-o aibă. Așadar, norocoasa de mine și norocosul de Mark. Doamne, ce mult aș vrea ca Mark să fie aici.

Dar câtde mult ar trebui totuși să sap dacă nu o să reușesc un metru optzeci? Cât de adânc este îndeajuns de adânc?

Cadavrele ajung să fie descoperite din cauză că au fost prost îngropate. Nu vreau să se întâmple asta. Chiar nu vreau. În niciun caz nu ar fi finalul pe care-l caut. Iar o îngropare prost făcută, ca orice lucru prost făcut, are trei cauze:

  1. Lipsa timpului
  2. Lipsa inițiativei
  3. Lipsa interesului

Timp: am între trei și șase ore ca să fac asta. Trei ore reprezintă estimarea mea conservatoare. Șase ore au trecut de când s-a lăsat noaptea. Am timp.

Cred că am inițiativă; două minți sunt mai bune decât una. Sper. Trebuie doar să fac asta pas cu pas.

Numărul trei: interes? Dumnezeule, chiar îmi pasă. Îmi pasă mai mult decât mi-a păsat vreodată în toată viața mea.

Ceva In Apa


Cartea Ceva în apă poate fi achiziționată de la:

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: