Fragmentul zilei – 16 iulie 2019: Imperiul fără de sfârșit – Yi In-hwa

Se crăpa de ziuă, dar încă nu se ivise prima geană de lumină. Zori cenușii.

Vântul dinspre miazănoapte șfichiuia Muntele Bukhan și biciuia vâjâind dealul ce mărginea Waryong-dong, tăios ca lama unui cuțit. În întunericul dimineții, frunzele se rostogoleau printre pavilioanele înalte și încăperile îngrămădite pe deal ale curtenilor. Acoperite de un strat de promoroacă ce le făcea să pară bucăți de staniol, frunzele acopereau pământul până departe, spre Poarta Donhwa.

În curtea din spatele Palatului Changdeok se afla pavilionul pentru funcționarii Bibliotecii Regale.

Acolo, custodele bibliotecii, Yi In-mong, auzi o voce prin somn. Venea de undeva din spatele său, dintr-un loc în care privirea nu putea pătrunde, dar nu din imediata lui vecinătate, ci de la mare depărtare. Parcă țâșnise din praful timpului scuipat de întunericul misterios și îi străpunsese trupul ca o fulgerare. Își simțea pleoapele grele, ca de plumb.

Se întoarse spre vocea aceea, ca și cum l-ar fi bătut pe umăr.

În clipa următoare deschise ochii și rămase uluit. Se afla pe podeaua unei încăperi ce mirosea a praf și a mucegai, cu multe rafturi burdușite cu cărți vechi. Din așternutul lui așezat direct pe podea privea tapetul decolorat de pe tavanul încăperii. Visa? Avea privirea încețoșată.

 – Domnule…

De data aceasta îi ajunse la urechi o voce aievea.

 – Domnule, v-am adus apă de spălat.

Yi In-mong se ridică în capul oaselor și luă o gură din bolul de la capul așternutului. Vântul care bătuse toată noaptea începu din nou să zgâlțâie paravanele din hârtie ale ușii și să-i răsune în urechi.

 – Seung-heon?

 – Da, domnule. Mi-ați poruncit să vă trezesc înainte de ceasul myosi

Târându-se în genunchi, Yi In-mong deschise ușa.

Împins de vântul pătrunzător, frigul năvăli în încăpere ca o pudră de gheață și-i acoperi fața și gâtul. Hyeon Seung-heon, funcționar al bibliotecii, așezase pe prispă un vas cu apă, un prosop din bumbac și un pachețel de hârtie de dud cu praf pentru spălat, iar acum aștepta prosternat în fața ușii. Încă nu se luminase de ziuă.

 – Lasă-le aici și du-te.

 – Prea bine, domnule.

Era a nouăsprezecea zi a primei luni, în cel de-al douăzeci și patrulea an de domnie al regelui Jeongjo (1800).

Așa își începu fatidica zi Yi In-mong, custodele bibliotecii, care tocmai împlinise douăzeci și nouă de ani. Chiar și după mulți ani și multe alte întâmplări, își amintea de zorii acelei zile oftând cu părere de rău și cu neliniște.

Închise la loc paravanul ușii și se frecă la ochi, fără să bănuiască ce avea să urmeze. Era încă somnoros și încăperea aceea mică în care adormise spre dimineață, după ce studiase toată noaptea în bibliotecă, i se părea absurd de străină. Încă nu pricepea pe deplin că nu se afla acasă, ci la palat. Se uită în jur, cu ochii împăienjeniți.

Așternutul din care tocmai se ridicase arăta părăsit. Mereu dormea singur, indiferent dacă se afla acasă sau la palat. Cu spinarea sprijinită de pragul înalt, se uită lung la așternutul întins pe podea. Simțea cum răceala singurătății i se cuibărise într-un cotlon al sufletului.

Yi In-mong era singur în întuneric.

Era singur de foarte multă vreme. De o veșnicie. Nu de un an, doi, ci de mult mai mulți ani. O sută de ani, două sute, poate chiar mai mult. Amețit, ca un șaman al cărui spirit se desprinde de trup în timpul unui ritual, își aminti visul de adineauri. De îndată își simți trupul cuprins de un fior de geață, iar capul, de un vârtej ce părea să-l ridice spre tavan.

O visase pe soția lui, de care fusese obligat să se despartă.

Ce să însemne oare?

Pe măsură ce își amintea visul, totul în încăpere i se părea străin. Așternutul, cărțile, rafturile, biroul, până și el părea un necunoscut. Își frământă fața în palme și oftă:

 Sang-a…

Parcă era scufundat în apă.

De cum îi rosti numele, ochii i se umplură de lacrimi. Sang-a era fosta lui soție. O alungase din casă, silit de o soartă căreia nu i se putuse împotrivi. Ar fi vrut să poată scăpa de amintirea ei, dar nu-i putea uita chipul nici măcar după cei șase ani care trecuseră de atunci. Oricât ar fi încercat să și-l șteargă din memorie, chipul ei avea să-l însoțească tot restul vieții, căci îi rămăsese gravat acolo ca un tatuaj.

„O să se lumineze în curând”, își zise, privind prin fereastra încă întunecată.

Imperiul Fara Sfarsit


Cartea Imperiul fără de sfârșit poate fi achiziționată de la:

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.