Fragmentul zilei – 15 iulie: Cartea clanului din Baltimore – Joel Dicker

Eu sunt scriitorul.

Așa îmi spune toată lumea. Prietenii, părinții, familia și chiar și cei pe care nu-i cunosc, dar care, recunoascându-mă ei pe mine în locuri publice, vin și-mi zic: ”Nu sunteți cumva scriitorul acela…?” Ei da, sunt scriitorul, asta e identitatea mea.

Oamenii cred că, fiind scriitor, viața îți este mai degrabă liniștită. Deunăzi, unul dintre prietenii mei, plângându-se de durata drumurilor zilnice dintre casă și birou, mi-a spus: ”În fond, tu te trezești dimineața, te așezi la birou și scrii. Asta-i tot”. Nu i-am răspuns nimic, cu siguranță prea abătut să constat în ce măsură, în imaginarul colectiv, munca mea înseamnă a nu face nimic. Oamenii au impresia că freci menta, or, mai exact când nu faci nimic, de fapt atunci muncești mai abitir.

Să scrii o carte este ca și cum ți-ai deschide o tabără de vacanță. Viața, de obicei retrasă și liniștită, îți este brusc dată peste cap de o groază de personaje care se ivesc într-o bună zi pe nepregătite, reușind să-ți întoarcă întreaga existență cu fundu-n sus. Sosesc într-o dimineață, într-un autocar din care coboară făcând mare tămbălău, exaltate cum sunt de rolul pe care l-au obținut. Iar tu trebuie să te descurci cu ele, să te ocupi de ele, să le hrănești, să le cazezi. Ești responsabil de toate. Pentru că tu ești scriitorul.

Această poveste a început în luna februarie a anului 2012, pe când părăseam New Yorkul pentru a merge să-mi scriu noul roman în casa pe care tocmai o cumpărasem la Boca Raton, în Florida. O achiziționasem în urmă cu trei luni, cu banii obținuți din cesionarea drepturilor pentru ecranizarea ultimei mele cărți și, exceptând cele câteva drumuri dus-întors necesare pentru a o mobila, întreprinse în lunile decembrie și ianuarie, era pentru prima dată când veneam să petrec ceva timp aici. Era o casă spațioasă, cu pereți de sticlă, care dădea spre un lac foarte apreciat de amatorii de plimbări. Se găsea într-un cartier foarte liniștit și plin de verdeață, locuit cu precădere de pensionari înstăriți printre care eu făceam notă discordantă. Aveam jumătate din vârsta lor, dar, dacă alesesem acest loc, o făcusem tocmai pentru calmul său absolut. Era locul de care aveam nevoie pentru a scrie.

Contrar precedentelor mele vizite care fuseseră foarte scurte, de data aceasta aveam destul timp, așa că m-am dus în Florida cu mașina. Cei aproape două mii de kilometri de drum nu m-au înspăimântat sub nicio formă: în decursul anilor trecuți, am făcut de nenumărate drumul de la New York oentru a-l vizita pe unchiu-meu, Saul Goldman, care se mutase la marginea orașului Miami după Drama care îi lovise familia. Știam drumul cu ochii închiși.

Am plecat din New Yorkul acoperit de un strat subțire de zăpadă, termometrul indicând minus 10 grade, și am ajuns, două zile mai târziu, la Boca Raton, unde domnea blândețea iernii tropicale. Regăsind decorul familiar al soarelui și al palmierilor, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Unchiul Saul. Îmi lipsea extraordinar de mult. Mi-am dat seama de asta în momentul în care tocmai părăseam autostrada pentru a o lua spre Boca Raton, deși tare aș fi avut chef să merg până la Miami pentru a-l vedea. Atât de acută era senzația, încât am ajuns să mă întreb dacă nu cumva anterioarele mele vizite aici le făcusem într-adevăr ca să mă ocup de mobile sau nu cumva era un mod de a relua legăturile cu Florida. Fără el, nu mai era la fel.

La Boca Raton, vecinul meu era un septuagenar simpatic, Leonard Horowitz, fostă somitate în drept constituțional la Harvard, care își petrecea iernile în Florida și care, de la moartea soției sale, își ocupa timpul scriind o carte pe care nu reușea să o înceapă. Prima oară când l-am întâlnit a fost în ziua în care am cumpărat casa. A sunat la ușa mea, venind cu un bax de beri pentru a-mi ura bun venit și simpatia s-a simțiti instantaneu între noi. De atunci și-a făcut un obicei din a trece să mă salute la fiecare venire a mea. Ne-am împrietenit foarte repede.

Îi plăcea compania mea și cred că se bucura să mă vadă rămânând acolo pentru mai mult timp. Pe când îi povesteam că tocmai îmi scriam următorul roman, imediat a adus și el vorba despre al lui. Muncea cu zel, însă nu reușea să facă progrese. Purta cu sine peste tot un caiet mare, cu arc spiralat, pe care scrisese cu un marker Caietul nr. 1, lăsând să se înțeleagă că vor mai urma și altele. Îl vedeam stând tot timpul cu nasul în el: încă de dimineață, pe terasa casei sale, apoi la masa din bucătărie; l-am întâlnit de mai multe ori pe la câte o cafenea din centru, concentrat asupra textului. El, în schimb, mă vedea plimbându-mă, înotând în lac, plecând la plajă, alegând. Seara îmi suna la ușă, cu berile reci. Le beam la mine pe terasă, jucând șah și ascultând muzică. În spatele nostru, se vedea peisajul sublim al lacului și al palmierilor înroșiți de soarele apunând. Între două înghițituri, mă întreba mereu, fără să piardă din ochi tabla de șah:

 – Ei, Marcus, cum stai cu cartea?

 – Merge, Leo. Merge.

Cartea Clanului Din Baltimore


Cartea Cartea clanului din Baltimore  poate fi achiziționată de la:

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.