"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 18 septembrie 2019: Să nu râzi :(( – Raluca Feher

Eram în baie când a sunat telefonul, nu l-am auzit. A sunat de mai multe ori, de vreo patru cred. Niciodată Mihaela nu sună de patru ori. E clar că s-a întâmplat ceva.

 – S-a sinucis Diana.

Am tăcut. Cu gura deschisă am tăcut. Mihaela vorbea ceva și eu nu auzeam, cu timpanul spart de cuvântul-pumn. Sinucis.

Nu e cuvânt-pumn, e cuvânt-motor de rachetă Saturn. Nu numai că mi-a crăpat timpanul, dar toate ideile au căzut moarte în vacarmul decolării.

Mihaela striga la mine.

 – Mai ești aici? Hei, măi, ai închis?

 – Nu.

 – Hai că vin la tine.

Am părul ud și fața udă și nu sunt 70% apă, pentru că toată s-a evaporat din mine sub vântul neclar al veștii. Mi-e sete și beau trei pahare de vin și vinul mă umple ca pe-o damigeană, nu aud nimic de la lichidul care curge în mine.

Mihaela organizează pomana.

Trebuie să mergem la mama Dianei. Oare frate-su, Vlad, știe? Cred că nu știe, e plecat în Canada de câteva luni.

 – Cum a murit? apuc să întreb.

 – S-a spânzurat. A găsit-o Alin, nu ajunsese de vreo două zile la serviciu, nu răspundea la telefon, iar el avea nevoie urgent de mașină. Știi că îi dăduse mașina ca să poată merge zilnic la maică-sa.

Nu știu nimic din toate astea. De ce ar fi vrut să meargă la maică-sa? După ce a murit papa Victor, aproape că nu mai vorbeau. Diana a considerat mereu că maică-sa, țăranca pocnită – cum îi spunea când vorbeam despre ea -, l-a băgat pe taică-su în mormânt.

“Cea mai lungă crimă din lume”, așa spunea când vorbea despre relațiile dintre Victor și Mily.

 – Unde e maică-sa?

 – Cum unde? La balamuc. A reușit să o interneze într-un spital de boli nervoase, undeva lângă Sibiu. Mergea zilnic la ea, două ore dus, două ore întors. De la asta i s-a tras. Și de la băutură. Hai, frate, chiar nu știai nimic sau și tu ești varză?

Îmi mai pun un pahar de vin și îi torn unul și Mihaelei.

Mereu m-au fascinat oamenii fără semne de întrebare. Calcă pe apă fără să se ude, nimic nu-i trage la fund, nu ca pe noi, ăștilalți, mereu nedumeriți, confuzi, cu buzunarele pline de bolovanii dubiilor. Ne scufundăm în mâlul îndoielilor și pe deasupra noastră trec, cu pantofii albi ca scoși din cutie, Mihaelele sprintene care au știut mereu cum se vor isprăvi poveștile noastre, ale tuturor, mari sau mici. E atât de clar pentru ei, totul.

 – Era clar că e deprimată și băutura se știe că duce la depresie și…

 – Cum s-a spânzurat?

 – Cum adică? De lustră, cred. Săracu’ Alin, îți dai seama că ești marcat pe viață, să vezi că se apucă și el de băut acum. E un cerc vicios.

 – Când s-a întâmplat?

 – Acum o oră jumate. Mai întâi am sunat-o pe diriga și apoi pe Tavi și pe urmă pe tine.

 – De ce ai sunat-o pe diriga?

Mihaela se uită la mine ca la o cretină. Este în continuare comandanta de detașament din 1988, eu sunt comandanta de grupă. Diana era olimpică la geografie, cred. Nu știu dacă avea șnur. Mihaela a ajuns la 45 de ani în cămașa albă și fusta plisată de pionier.

 – Să ne organizăm cu clasa.

Deschid o altă sticlă de vin. Telefonul Mihaelei sună și ea vorbește într-una. Mama Dianei a fost anunțată. A făcut o criză, e pe sedative.

 – Ce criză?

 – De plâns, de nebunie. Doar e la balamuc.

Asta înseamnă că, nebună fiind deja, dacă a făcut o criză de isterie, poate și-a anulat boala și preț de cinci minute o fi fost și ea adunată în matricea inițială.

O fi fost normală.

Înmormântarea o să fie vineri. Asta aflăm de la Vero, sora lui Alin. Alin e acasă. Nu prea vorbește și bea vodcă.

Vero spune că Diana era moartă de cel puțin o zi, așa a zis legistul. Că Alin a sunat imediat la Salvare și Salvarea a trimis legistul. Era vânătă la față și umflată. Alin nu a atins-o, a trebuit să treacă pe lângă ea, pentru că era cumva prinsă de ușă.

 – S-a spânzurat de ușă?

E prima dată când o văd pe Mihaela uimită. Comandanta de detașament nu a punctat niciodată bine la fizică mecanică. Ar cere lămuriri ca să vizualizeze cadavrul mai bine, dar îi este rușine de mine.

Vero bea vinul, mă întreabă dacă poate să-și aprindă o țigară.

Îi cer și eu una.

 – Dar tu te-ai lăsat de câțiva ani. Doar nu te reapuci de fumat acum?

E prea mult într-o singură zi, chiar și pentru Mihaela.

Sa Nu Razi


Cartea Să nu râzi :(( poate fi achiziționată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: