Fragmentul zilei – 19 septembrie 2020: Circe – Madeline Miller

Când m-am născut, nu exista un cuvânt care să denumească ceea ce eram de fapt. Îmi ziceau nimfă, crezând c-o să ajung ca mama, mătușile mele și sutele de verișoare. Cum întruchipam cele mai de jos dintre cele mai neînsemnate zeițe, aveam puteri atât de mărunte, încât de-abia ne trăgeam nemurirea din ele. Vorbeam cu peștii, făceam să crească florile, storceam stropi de ploaie din nori sau sare din valuri. Cuvântul nimfă cuprindea tot viitorul nostru, cât era de lung și de lat. Pe limba noastră nu înseamnă doar zeiță, ci și mireasă.

Mama era de-ale lor, așadar, o naiadă, păzea fântânile și râulețele. Tata a văzut-o odată în treacăt, când venise în vizită la tatăl ei, Oceanos. Pe atunci, Helios și Oceanos stăteau adesea la masă când la unul, când la celălalt acasă. Erau veri de-o vârstă, deși nu arătau deloc. Tata strălucea ca bronzul proaspăt turnat, pe când Oceanos avea din născare niște ochi mereu umezi și o barbă albă, care-i ajungea până la brâu. Însă cum erau amândoi titani, preferau să-și țină tovărășie unul altuia, în loc să stea laolaltă cu zeii aceia cu caș la gură de pe Olimp, care nici măcar nu văzuseră cu ochii lor nașterea lumii.

Palatul lui Oceanos, zidit temeinic în stâncă, reprezenta o adevărată minune. Sălile sale înalte și arcuite erau poleite cu aur, iar pardoseala, după atâtea secole de tălpi zeiești ce călcaseră pe suprafața ei, devenise lucioasă. Nu exista încăpere în care să nu răzbată susurul râului lui Oceanos, din care își trăgeau obârșia toate izvoarele cu apă dulce de pe pământ, cu undele sale atât de întunecate, încât nici nu-ți dădeai seama unde se termină râul și unde începe albia. Pe mal creșteau iarbă și flori gingașe, cenușii, dar și puzderia de odrasle ale lui Oceanos, naiade, nimfe și zei-râuri. Lucioși ca vidrele, râdeau, chipurile luminoase radiind în penumbra din jur, își treceau unii altora pocale de aur și se luau la trântă, jucându-se de-a dragostea. În mijlocul lor, punând în umbră frumusețile de crin din jur, ședea mama.

Avea părul de un castaniu cald și fiecare șuviță în parte era atât de strălucitoare, că părea luminată pe dinăuntru. Pesemne că a simțit privirea tatei, fierbinte ca palele unui rug aprins. O și văd cum își aranjează rochia, să-i cadă mai bine pe umeri. Cum își înmoaie degetele scânteietoare în apă. De sute de ori am văzut-o ținându-se de sute de asemenea tertipuri. Iar tata îi cădea de fiecare dată în plasă. Credea că întreaga lume există doar ca să-i facă lui pe plac.

 – Cine e? l-a întrebat tata pe Oceanos.

Oceanos avea deja de pe urma tatei destui nepoți cu ochi aurii și se bucura să mai aibă pe-atât.

 – Fiica mea, Perse. E a ta dac-o vrei.

A doua zi, tata a găsit-o lângă undele izvorului ei, în lumea de sus. Era o splendoare împodobită cu narcise înfoiate și încinsă deasupra cu ramuri de stejar. Nu era nici urmă de nămol, nici picior de broască unsuroasă, doar pietre rotunde, curate, făcând loc ierbii. Până și tata, care nu se dădea deloc în vânt după talentele subtile ale nimfelor, a căzut în admirație.

Mama știa c-o să vină. O fi fost ea plăpândă, însă era și vicleană, cu o minte ascuțită ca dinții unui țipar. Vedea prea bine pe ce cale poate să apuce una ca ea pentru a ajunge la putere și își dădea seama că n-avea cum să răzbească până acolo născând copii din flori și hârjonindu-se pe malul râului. Când l-a văzut în toată splendoarea lui, i-a râs în față. Să mă culc cu tine? De unde până unde?

Tata, desigur, ar fi putut s-o ia cu sila. Însă Helios se fălea că femeile îi cădeau toate dornice la pat, fie roabe, fie zeițe. Doar avea atâtea altare fumegânde, încărcate cu ofrandele mamelor borțoase și ale bastarzilor fără griji.

 – Fie mă iei de soție, i-a zis ea, fie îți iei gândul. Iar dacă mă iei, ai grijă: pe coclauri n-ai decât să te culci cu câte fete poftești, dar să nu cumva să mi-o aduci pe vreuna acasă. Doar eu sunt stăpână la tine-n palat.

Condiții, constrângeri. Erau o noutate pentru tata, iar zeii se dau în vânt după tot ce-i nou.

 – Ne-am înțeles, a convenit el și, ca să pecetluiască învoiala, i-a dăruit un colier lucrat de mâna lui, cu mărgele din cel mai rar chihlimbar.

Mai târziu, când m-am născut eu, i-a mai dăruit un șirag, oferindu-i apoi câte unul pentru fiecare dintre cei trei frați ai mei. Nici nu știu ce prețuia mama mai mult: mărgelele acelea strălucitoare sau invidia surorilor sale când o vedeau cu ele la gât. Cred că le-ar fi adunat mai departe, la nesfârșit, până când aveau să-i atârne de gât ca jugul pe grumazul boului, dacă n-ar fi oprit-o zeii cei mari. La vremea aceea aflaseră ce anume eram noi patru. N-ai decât să mai faci copii, au atenționat-o, dar nu cu el. Însă alți soți nu-i dăruiau mărgele de chihlimbar. A fost singura dată când am văzut-o plângând.

Circe 

 

 


Cartea Circe poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,3 rating based on 340.090 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786069000359
Goodreads: 53340158

Author(s): Publisher: Editura Paladin
Published: 5/5/2020

Lumea este condusă de zei și titani. O lume plină de rivalități și intrigi în care Circe nu-și poate găsi locul. Mai întâi, îndură umilința și disprețul propriei familii, fiindcă ea, fiica lui Helios, zeul Soarelui și cel mai puternic dintre titani, nu-i nici la fel de puternică precum tatăl său și nici fermecătoare ca mama ei nimfă. Dar Circe se dovedește a fi un copil neobișnuit, care deține puterea vrăjitoriei, ceea ce constituie de acum o amenințare pentru zei...
 


Fragmentul zilei – 19 septembrie 2020: Circe – Madeline Miller

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.